Prin natura mea de ADHD-istă “cu ştate vechi” s-a întȃmplat să atrag destui clienţi cu acest “diagnostic”. Am pus diagnostic între ghilimele pentru că, deşi ADHD este specificat în DSM (“biblia” afecţiunilor psihice, la care se raportează şi psihoterapeuţii şi psihiatrii), tulburarea de deficit de atenţie şi hiperactivitate derivă dintr-o neurochimie diferită, iar ştiinţa actuală tinde mai degrabă să încadreze aceste manifestări la “neurodiversitate”, ca variaţie a ceea ce a căpătat numele de “neurotipic”.
Dincolo de aceste clasificări, adulţii cu ADHD sunt evident diferiţi, dar, atenţie: aceste diferenţe sunt vizibile pe aria simptomatologiei incluse în numele tulburării, dar nu şi în celelalte arii care definesc personalitatea umana. Adulţii cu ADHD au un univers emoţional, de valori, de spiritualitate, de competenţe intelectuale şi fizice similare cu ale neurotipicilor, şi pot asocia tot spectrul de nuanţe de personalitate. Pe scurt, ADHD-ul este mai degrabă un mod specific de a realiza interacţiunea socială la toate nivelurile – uneori deranjant (ori pentru cel în cauză ori pentru cei din jur), alteori extrem de folositor, după caz şi nu o etichetă care să definească integralitatea persoanei.
De multe ori adultul cu ADHD trage destule ponoase, mai ales dacă nu a fost diagnosticat în copilărie (pentru că toţi adulţii cu ADHD provin din copii cu ADHD), iar despre acestea am discutat aici. Toate aceste ponoase uneori inhibă adultul, îl fac să trăiască cu complexe, şi de multe ori îl împiedică să folosească din plin şi plusurile aduse de ADHD. Din acest motiv multe persoane adulte, odată diagnosticate cu ADHD, vin în terapie: odată ce problematica lor a căpătat un nume, vor să vadă ce pot face mai departe – şi de obicei terapia are rezultate foarte bune.
Aş mai adăuga aici ceva: un diagnostic de ADHD are – social vorbind – o aură de “acceptabilitate”, oamenii mai uşor vin în terapie cu ADHD decȃt cu anxietate, depresie, tulburări de personalitate sau afecțiuni psihiatrice, pentru că – cel puţin în Romȃnia – mai există încă aceasta bariera psihologică în acceptarea unei problematici care necesită psihoterapie, cu alte cuvinte mai persistă încă ideea că “dacă te duci la psiholog eşti nebun” (a cărei sursă am explicat-o mai în detaliu aici).
Odată ce adultul cu ADHD a ajuns în terapie, de obicei procesul începe cu acele aspecte negative care îl “dor” cel mai tare pe client: fie legate de ADHD direct, fie de consecinţele unui ADHD nerecunoscut la timp. In experienţa mea procesul este de obicei unul încununat de succes, pentru că încet-încet ies la iveală şi plusurile aduse de ADHD, adultul începe să le folosească şi să înveţe să compenseze minusurile.
Dar dincolo de a rezolva dificultăţile cu care se confruntă adultul cu ADHD, mai există o problemă mai degrabă existenţială: poziționarea acestuia în raport cu propria-i neurodiversitate. La acest lucru aş vrea să mă refer aici, de unde şi formularea titlului.
Un lucru pe care ar trebui să îl accepte oricare adult cu ADHD este că acesta nu se vindecă, nu dispare, şi nici nu poate fi “eliminat” cu medicamente. A dori acest lucru este cam ca şi cȃnd ai cere să primești medicaţie şi ajutor terapeutic pentru a-ţi schimba culoarea ochilor din verde în căprui.
ADHD-ul este o caracteristică personală – nici mai mult nici mai puţin de atȃt. Spun “nici mai mult”, pentru că nu este singura, şi un om are muuuuult mai multe atribute care îl definesc. Dar “nici mai puţin” în sensul că este şi aceasta, la fel ca şi culoarea ochilor, ceva ce va însoţi toată viaţa persoana, nu poate fi “extirpat” şi nici nu este de ascuns, de teama de a nu fi stigmatizat.
Ce face orice om care se cunoaşte pe sine? Păi … încearcă să îşi folosească la maxim calităţile şi să nu-şi lase defectele să ii pună piedici lui sau să îi afecteze pe cei din jur.
Cam la fel şi cu ADHD-ul.
A avea ADHD nu este o “pacoste”. Este ceva ce ai şi cu care lucrezi: te adaptezi, exersezi, compensezi, cauţi metode alternative de rezolvare a problemelor, cauţi o profesie în care modul tău de a fi să fie un avantaj, alegi să te apropii de oameni cu care ai lucruri în comun şi cu care poţi să stabileşti relaţii profunde, bazate pe integralitatea universului personal, îţi cauţi activități de timp liber care să îţi dea voie să îţi consumi energia excedentară … cu alte cuvinte exact ceea ce face toată lumea. Da, tu ai nevoie să fii mai atent în zonele în care ADHD-ul îţi pune mai degrabă piedici, dar … fiecare om are arii pe care este deficitar şi este mai atent acolo. Nu vreau să minimizez aici provocările care stau în faţa unui adult cu ADHD, dar nici nu vreau să le transform în obstacole de netrecut.
Pe de altă parte un diagnostic de ADHD nu este ceva ce să îti dea nişte drepturi în absolut. Nu poţi să spui societăţii “am ADHD, suportaţi-mă, indiferent ce fac!”. Dacă un copil cu ADHD, prin însăşi faptul că este copil, deci în proces de formare, are dreptul de a fi susţinut pentru a-şi dezvolta mecanisme adaptive social în perioada sa de creștere şi dezvoltare psihologică, drepturile adultului sunt precum toate drepturile sociale: există atȃta vreme cȃt nu îngrădesc libertatea altora. Nu de alta dar termenul “adult” implică existenţa structurilor cognitive mature care îi permit să facă judecăţi de valoare şi să înţeleagă unde este cazul să se adapteze el (chiar dacă este de multe ori greu) şi unde îşi poate permite să se manifeste liber. O să dau un exemplu foarte mic, dar cred că ilustrativ: zborurile cu avionul sau drumurile lungi cu autocarul. Un ADHD-ist (cum sunt eu) nu va putea să stea nemişcat timp de ore întregi, iar mişcarea continuă de multe ori invadează spaţiul celor din jur, atȃt fizic cȃt şi psihic. Daca îmi asum ADHD-ul, atunci renunţ de la început la orice dorinţă de a ocupa un loc la geam, şi cer unul la culoar. De acolo pot să mă mişc mai uşor, să mă mai extind pe spaţiul culoarului, sa mă ridic şi să umblu la bagaje mai des (adică muuult mai des decȃt ceilalţi) fără a-l trezi din somn şi a-l ridica de pe scaun pe cel de lȃngă mine. A considera că odată ce mi-am luat biletul de avion printre primii este dreptul meu să îmi rezerv un loc la geam este deja o încălcare a libertății celorlalţi. Da, regulamentul companiilor aeriene îmi permite să obţin acest loc la geam (sau îl pot obţine plătind în plus), dar exercitarea acestui drept cȃnd eu ştiu că am ADHD începe să fie – din punct de vedere social – discutabilă. Vreau acest drept, atunci îmi asum să stau “potolită” cȃteva ore – ceea ce pentru cineva cu ADHD e mai degrabă o tortură. Nu de alta, dar drepturile implică şi responsabilități, şi alegerile noastre impun să fie considerat tot pachetul.
Pȃnă la urmă adultul cu ADHD are nevoie să îşi asume propria neurodiversitate, şi să lucreze cu ea şi nu împotriva ei. Nu te poţi vindeca de ADHD (iar medicaţia nu face altceva decȃt să îţi ofere un pic de claritate, ca bază pe care să clădeşti obiceiuri adaptive) aşa că trăiești cu el cum trăieşti cu înălţimea pe care ţi-a dat-o “mama natură”, nu ca un stigmat, dar nici ca un drept al tău de a fi diferit pȃnă la a încălca libertatea celorlalţi, ci mai degrabă, aşa cum extrem de bine a spus o clientă de-a mea, ca un “liber arbitru democratic”. Eşti adult, te adaptezi: foloseşti ce e bun, compensezi ce e dezavantajos, te mulezi pe nevoile unor situaţii diferite şi îţi asumi şi ce e bun şi ce e mai puţin folositor. Şi mai ales îti amintești că adulții au o mare capacitate de autoreglare, şi că da, ai dreptul să cauţi pentru tine soluţii proprii creative dar că interacţiunea socială implică din partea tuturor, atȃt neurotipici cȃt şi neurodiverşi, învăţarea artei compromisului, a flexibilităţii. De multe ori se pot găsi soluţii “win-win“, dar – dacă uneori acest lucru nu este posibil – atunci e de căutat măcar acea soluţie unde nici unul din partenerii actului social nu suferă major. Nu de alta, dar această asumare a ADHD-ului nu doar te ajută să te adaptezi la situaţiile mai puţin avantajoase, ci şi îţi dă voie să ai mereu prezente în minte şi avantajele aduse de neurodiversitate … care sunt şi ele de folosit din plin!