Cam toată lumea a auzit de ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder sau Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate), o problema cu cauze neurobiologice ce se manifesta fie prin dificultăți de atenție (greșeli datorate neatentei la detalii, dificultăți de menținere a atenției timp mai îndelungat, lipsă de organizare, uitarea unor chestiuni curente, pierderea lucrurilor si ușurința distragerii) fie prin hiperactivitate (mișcări ritmice ale unor părți ale corpului, “foială” pe scaun, dificultatea de a se angaja în sarcini care presupun calm, incapacitatea de a asculta fără a întrerupe sau a-și aștepta rândul, reacții impulsive), fie prin prezența ambelor tipuri de problematici la aceeași persoană.
ADHD începe să se manifeste în copilărie și este de obicei diagnosticat odată cu intrarea copilului într-o colectivitate – de obicei în școala primară, cazul clasic fiind acela când învățătoarea atrage atenția părinților că “elevul nu este cuminte în clasă”. Părinții informați ajung la evaluare cu copilul, primesc diagnosticul și lucrează pentru a facilita copilului integrarea în comunitatea școlară. Cei mai puțin informați decid că au un copil rău/obraznic/neastâmpărat și ori ignora fenomenul ori îl “corectează” folosind pedepse de toate tipurile, mergând până la corecții fizice drastice.
Nu e de mirare însă că, în multe cazuri, ADHD nu este recunoscut – tulburarea, deși menționată prima dată în jurul anilor 1900, a fost definită abia în 1970 și studiile serioase au început mai târziu – în România, datorită conjuncturii politice, o diagnosticare serioasă s-a putut face abia după anii 2000.
Oricum datele sunt încă neclare la ora actuală, dar cel mai probabil între 8 si 10% din copii suferă de ADHD (cifrele variază mult de la un autor la altul, cele mai reduse fiind între 1 și 3% din copii); odată cu dezvoltarea, simptomele se atenuează sau dispar complet la aproximativ jumătate dintre aceștia; rămâne însă un procent de aproximativ 5% din populația adultă care continuă să manifeste ADHD. Alți autori consideră că de fapt ADHD nu dispare niciodată, și că lipsa manifestărilor la adulți se explică prin antrenamentul acestora în inhibarea/compensarea comportamentelor deficitare. Această afirmație este bazată pe faptul că ADHD este rezultatul unei biochimii diferite a creierului, implicând un deficit la nivelul neurotransmițătorilor (nu voi intra aici în detalii care sunt specifice neurologiei, psihiatriei și biochimiei).
Dincolo de toate aceste statistici și explicații cauzale, rămâne faptul că un număr de adulți au manifestări de ADHD, pe care le-au avut încă din copilărie – și bună parte din aceștia suferă datorită lor.
Mai întâi aș vrea să subliniez că există două surse de suferință legate de ADHD la adulți.
Prima sursă este cea legată de simptoamele efective – persoanele în cauză fac frecvent greșeli, mai ales când e vorba de lucruri mărunte (litere “mâncate” într-un mail, socoteli neglijente), sunt uituce, rătăcesc lucruri, par neserioase pentru că de multe ori întârzie, sau devin deranjante în societate deoarece se mișcă prea mult, întrerup sau sunt gălăgioase, par a sări de la o idee la alta iar ca și comportament personal sunt impulsive, acționează fără să gândească și de multe ori în direcții periculoase. Dificultatea de control a impulsurilor îi face pe mulți din cei cu ADHD sa fie mai predispuși la comportamente periculoase, cum sunt adicțiile (de substanțe, de alcool, de jocuri de noroc) sau cheltuielile nebunești, sexul neprotejat, angajarea în sporturi sau activități periculoase.
O a doua sursă de suferință este mai dificil de detectat la prima vedere și este legată de faptul că manifestarea ADHD începe în copilăria mică; din păcate, în prea puține cazuri, mai ales pentru persoanele care în momentul de față sunt adulți, această tulburare a fost diagnosticată, și, în și mai puține cazuri, reacția celor din jur a fost modulată sau temperată în consecință. In multe cazuri copii cu ADHD sunt catalogați ca fiind turbulenți, obraznici, neascultători, răi de-a dreptul. Oricât s-ar strădui un copil, o deficiență biochimică neurală nu poate fi contracarată în totalitate. Din păcate adulții sau convârstnicii rareori văd și apreciază încercările de adaptare ale copilului cu ADHD – în final tot cumva “vinovat” apare, și tot criticat este. Imaginați-vă cum este pentru un copil să se străduiască din greu “să fie cuminte”, să facă tot ce poate el, dar în final rezultatul să nu fie niciodată suficient de bun şi tot cu critici și sau pedepse să se aleagă. Asta ar fi greu și pentru un adult, dar cum la copii structurile cognitive nu sunt complet dezvoltate, ușor se poate produce o traumă (am scris mai pe larg despre efectul traumelor din copilărie aici). Drept rezultat, copilul fie își pierde încrederea în forțele proprii și dezvoltă anxietate și/sau depresie, ori interiorizează vocile critice ale adulților și devine ultra-critic cu sine însuși și perfecționist, fie dimpotrivă, decide că, dacă tot nu-i sunt apreciate eforturile, nici nu merită să le mai facă, așa că adoptă voit comportamente de frondă, care cu ușurință se pot transforma în manifestări antisociale.
Din păcate, odată ajuns adult, cel cu ADHD (folosesc aici pronumele masculin pentru că prevalența pare să fie de aproximativ 4 ori mai mare la bărbați față de femei, dar nici femeile nu sunt in totalitate “scutite” de acest risc, iar simptoamele și efectele nu diferă semnificativ între sexe) păstrează amintirea traumei, rămâne cu o stimă de sine redusă și asta îi creste dificultățile de adaptare și îi accentuează tendința spre comportamente de risc. In plus, și echilibrul emoțional al adultului este afectat, acesta confruntȃndu-se deseori cu dificultăți de reglare emoțională care îl pot predispune la alte afecțiuni psihice, dintre care cele mai frecvente sunt depresia și/sau anxietatea.
Și totuși, se poate face ceva? Desigur că există soluții. Nu mă voi referi de loc în cadrul acestui articol la identificarea, diagnosticarea și tratamentul copiilor cu ADHD – îi sfătuiesc pe cei interesați să consulte site-uri dedicate parenting-ului. Aici voi discuta numai despre problematica tinerilor și adulților cu ADHD, care fie nu au fost diagnosticați la timp, fie nu au primit îngrijirea cuvenită în copilărie (prin îngrijire înțelegând o varietate mare de aspecte, de la medicație la terapie, suport parental, sprijin educațional, etc.).
Primul lucru ar fi să fie diagnosticați corect; pentru mulți care afla că au ADHD la o vârstă adultă, un astfel de diagnostic este mai întâi o ușurare – află că nu erau răi, leneși sau delăsători, ci că biochimia neurală e de fapt responsabilă de modul lor de a fi. A doua reacție este însă de tristețe sau teamă, pentru că mulți oameni trăiesc cu impresia – extrem de greșită – că o afecțiune psihică, spre deosebire de una fizică, nu se poate trata și va izola definitiv persoana de societate.
Pasul doi, și care ar fi de făcut destul de rapid după diagnosticare, ar fi un consult psihiatric. In prezent există medicație care suplinește deficitul de neurotransmițători (nu voi intra aici în detalii) dar aceasta nu poate fi prescrisă decât de medicul psihiatru (și nu va fi întotdeauna prescrisă, ci numai în acele cazuri în care specialistul consideră ca funcționarea persoanei este semnificativ afectată).
Pasul trei ar fi psihoterapia. Cam toate manifestările ADHD pot fi ținute sub control prin practicarea de tehnici și metode care urmăresc fie atenuarea manifestărilor exagerate, fie reglarea impulsului și al emoțiilor, fie compensarea deficitelor prin mobilizarea altor resurse personale. Nu e foarte simplu de realizat, dar nici nu e o muncă de Sisif, mai ales în cazul adulților, care pot vedea scopuri pe termen lung și se pot angaja cu hotărâre în acest proces. Paradoxal, în psihoterapia ADHD, problematica cu care se “luptă” terapeutul în cabinet nu e atât deficitul de atenție cât lipsa de încredere a adultului (traumatizat în copilărie) în forța și mai ales valoarea proprie. Odată ce s-a recâștigat stima de sine, procesul de adaptare la ADHD și de compensare a deficitelor se petrece chiar destul de rapid și, deși nu se pot elimina în totalitate manifestările, se pot atenua mult acelea care sunt detrimentale.
Ar mai fi de spus că probabil sunt o mulțime de adulți cu ADHD care nu au știut niciodată că suferă de așa ceva și, în timp, fiecare în felul propriu, s-au adaptat – unii chiar cu foarte mult succes. Pentru că, să ne înțelegem, psihicul uman este extrem de complex și a-l privi strict prin prisma unui diagnostic care se referă la o parte mică a eului este deosebit de păgubos. Când evaluăm o persoană ne uităm la valori, caracter, cultură, inteligență, empatie, și multe alte dimensiuni care intră în balanță cu lipsa de atenție sau hipermotricitatea. Dacă privim și în jur și la noi înșine, ne dăm seama că suntem toți o sumă de calități și defecte, și ne placem pe noi și pe alții atâta vreme cât în ochii noștri suma calităților precumpănește asupra sumei defectelor.
Nu voi insista aici asupra metodelor de compensare și reglare utile pentru a asigura funcționalitatea unei persoane cu ADHD; acestea își au locul în cabinetul de psihoterapie, dacă nu cumva au fost deja descoperite intuitiv de persoanele în cauză. Am întâlnit adulți cu ADHD care, conștienți fiind de deficitul de atenție, sunt mult mai organizați decât persoanele neafectate. La fel, oamenii care fac frecvent greșeli mărunte și le asumă, își cer scuze onest și le repară cât de repede se poate, în final fiind priviți de cei din jur mai degrabă ca “distrați”, cu o doză de amuzament amestecată cu prețuire pentru onestitate. Am văzut oameni cu ADHD care vorbesc mult, dar ce spun ei are întotdeauna conținut, și de multe ori umor, așa că cei din jur mai degrabă trec cu vederea. Nici hipermotricitatea nu e chiar atât de blamabilă la colegul care, nemaiavând răbdare să stea pe scaun, se oferă să aducă sucuri și cafea pentru toată lumea din birou. Și așa mai departe, pentru orice situație se pot găsi alternative, deși uneori lucrurile sunt puțin mai dificile decât cele enumerate de mine mai sus.
Ceea ce aș dori să subliniez aici este că unele aspecte ale ADHD, corect direcționate, pot deveni chiar o resursă personală a individului.
Primul lucru de menționat ar fi rezervorul de energie al persoanei cu ADHD – folosit pentru a realiza activități utile, acesta poate fi sursă de satisfacție, și nu de puține ori am auzit alte persoane invidiind capacitatea de a “face lucruri” a celor cu ADHD (în special în zona sportivă ar fi de spus că unii din sportivii de performanță au reușit și pentru că au ADHD). Impulsivitatea ADHD, corect gestionată, se poate transforma în spontaneitate și “prospețime” a personalității. Tot la resurse se poate încadra și hiperfocalizarea de care dau dovadă cei cu ADHD în domenii care îi interesează în mod special. In plus, în multe cazuri deficitul de atenție în ceea ce privește chestiunile cotidiene este însoțit de o doză ridicată de creativitate.
Concluzionând, oamenii sunt ființe complexe și adaptabile. Fiecare persoană poate găsi un loc în care să se potrivească, în care să își poată valorifica trăsăturile proprii, și poate e important să ne amintim dictonul “omul potrivit la locul potrivit”. Mergând la unele exemple destul de simpliste, e evident că nu i-aș recomanda unei persoane cu ADHD să aleagă o carieră în contabilitate, dar cu siguranță va avea mare succes în vânzări de exemplu.
In final, aș mai adăuga ceva: odată ce manifestările extreme, detrimentale, ale ADHD au fost îmblânzite sau compensate, mulți din adulții cu ADHD probabil că ar decide, dacă le-ar fi oferită o ipotetică alegere, să nu renunțe la ADHD!
1 comentarii
Interesant material. Gillian Lynne avea aparent o problema de deficit de atentie. Din fericire, mama ei a dus-o la un specialist si de aici incepe o poveste frumoasa pe care unii o stiu deja. Problema era evident in alta parte, ii lipseau muzica si dansul. Sir Ken Robinson spunea ca astazi ar fi fost diagnosticata cu ADHD…but at that time ADHD was not an available condition. Evident acest sindrom/boala este ceva foarte serios, dar este inca destul de greu de pus diagnostic corect. Din pacate, in tara noastra este “un mic haos” daca pot spune asa cu referire la diagnostic si tratarea copiilor care sufera de acest deficit. Cunosc cazuri si parintii sunt cumva la limita puterilor (in cazurile severe), dar eforturi si progrese s-au facut in ultimii ani. Sistemul educational nu este pregatit sau nu vrea sa recunoasca si sa integreze totusi acesti copii. Ajutorul trebuie sa vina si din scoala, din familie, evident de la medici, psihoterapeuti si alti specialisti. Felicitari pentru articol!