Noțiunea de competiție este legată de multe domenii. Rolul biologic al competiției a fost afirmat de Darwin sub forma “supraviețuirea celui mai puternic/mai adaptat”. In economie competiția este baza afirmării unor companii sau produse, în detrimentul altora. Sportul este bazat în mare măsură pe competiție. In aria societății, există competiție între sisteme sau moduri de acțiune socială. Sistemele de educație încurajează în mare măsură competiția, la fel și aria cercetării, iar exemplele pot continua.
Competiția apare în situațiile în care resursele (fie ele de natură materială, financiară, energetică sau umană) sunt limitate. Cum mare parte din lumea reală înconjurătoare este limitativă ca resurse, nu este de mirare că încă din copilărie suntem învățați să devenim competitivi. Copiii sunt încurajați să se întreacă între ei la alergare sau în jocuri de toate felurile, în școală se întrec pentru premii, apoi, odată ce tinerii intră în economie, încep să concureze pentru obținerea unui job, a unei avansări, a unui bonus sau a unui alt tip de recunoaștere.
Privind împrejur, pare că viața a devenit în totalitate o competiție – cu avantajul de a duce societatea înainte, dar și cu dezavantajul de a produce mult stres, tensiune, anxietate, depresie. De multe ori, pentru un singur câștigător există mai mulți care pierd, iar societatea actuală încurajează câștigătorii însă nu prea știe ce să facă cu aceia care au pierdut. Cam singura direcție spre care este îndreptat cel care a pierdut este să încerce din nou, până câștigă.
Această alergare continuă după a fi “cel mai bun” într-un domeniu este însă aducătoare și de pagube la nivel social. Pentru a funcționa, societatea are nevoie și de – sau mai degrabă de – cooperare, concept care în mare măsură vine în opoziție cu competiția. La nivelul individului se ajunge deseori la situații paradoxale: de exemplu un angajat, pregătit în școală să fie competitiv și care a ajuns într-o companie pentru că a câștigat în raport cu alte persoane care și-au dorit postul, este invitat să lucreze în echipă – adică să coopereze. Și numai ce a reușit să se adapteze la modul de lucru cooperativ, că vin evaluările, dar și bonusurile de sfârșit de an, unde angajații sunt clasificați după … competitivitate. Nici în școală lucrurile nu sunt mai clare, acest amestec competiție-cooperare nu e deloc clarificat, și din păcate competiția pare să ocupe primul loc.
Unele încercări de a promova cooperarea în mediul competitiv sunt cele ale întrecerilor între echipe, de la cele sportive până la cele economice, și chiar în domeniul cercetării, unde competiția este acerbă, promovarea cooperării se face prin granturi acordate în special pentru proiecte de echipă sau interdisciplinare.
Ce se întâmplă însă cu starea psihologică a omului aflat în veșnică competiție? Mulți interiorizează această cerință, care este legată în special de domeniul economic, și o fac să devină principiu de viață. Așa ajung persoane cu succes în carieră să fie profund nemulțumite, anxioase, depresive – nu pentru că nu au reușit ci pentru că mereu văd pe altcineva care pare mai bun. Competiția ajunge să se manifeste și în cercul social (cine are o mașină mai puternică, o casă mai frumoasă, mai mult succes public) și în familie (între frați, între părinți pentru atenția copilului, între soți pentru a avea ultimul cuvânt), dar și între grupe de vârstă sau alte grupuri sociale. Și uite așa apar tensiuni în zone unde ar trebui să se manifeste cooperarea, rezultatul fiind un grad de nefericire care se tot acumulează.
Bună parte din toate aceste consecințe neplăcute ale competiției duse până la absurd se datorează faptului că, în general, competiția este văzută în opoziție cu cooperarea, dar cam atât.
Ce e mult mai rar discutat este faptul că există două tipuri de competiții: deschise și închise.
In competițiile închise resursele sunt limitate, iar rezultatul implică întotdeauna părți care câștigă și părți care pierd (sau părți care își alocă o cantitate diferită din resurse). Competițiile economice sunt în general competiții închise, iar dacă privim la restul competițiilor închise vom găsi de cele mai multe ori un substrat economic care le face astfel.
Pe de altă parte, natura umană lasă loc pentru multe competiții deschise, acelea în care avansul unei persoane nu îl limitează în vreun fel pe cel de alături. Faptul că un om are principii morale solide nu înseamnă ca ia din valorile altuia, și a te întrece cu vecinul în acest domeniu e tare păgubos, dacă nu de-a dreptul ridicol. Faptul că un om este mulțumit de sine nu ia din mulțumirea altuia. Faptul că cineva iubește nu-i împiedică pe ceilalți să iubească la rândul lor. Frumusețea unui apus de soare poate fi savurată de oricât de mulți oameni. O carte poate avea oricâți cititori. Bucuria poate fi universală … la fel și tristețea. Poți avea un prieten, fără ca acesta să devină proprietatea ta exclusivă. De fapt, dacă privim la universul interior al omului, marea majoritate a lucrurilor importante pentru echilibrul interior nu implică a “fura” sau “câștiga” în detrimentul altora.
Și atunci, de ce se mai numește asta competiție? Pentru că a obține aceste părți ale vieții reprezintă un câștig. De fapt aici competiția e mai degrabă a omului cu sine însuși, în aspirația general umană de a deveni mai bun, mai frumos, mai împlinit. A fi tu așa nu implică a-i priva de acest lucru pe cei din jur, care pot fi cel mult modele de urmat dacă par a fi găsit un mod de a evolua mai mult sau mai bine într-o anumită direcție.
Din păcate, internalizarea competiției închise devine de multe ori o piedică în a reuși în competițiile deschise. Cred că fiecăruia din noi i-a fost adresată în copilărie întrebarea stupidă “pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata?” Stupidă pentru că a iubi un părinte nu înseamnă că nu îl poți iubi și pe celălalt, și nu înseamnă că nu îți poți iubi și bunicii, și frații sau surorile – diferențele sunt de natură calitativă, nu cantitative. Și cât de mulți nu devin nefericiți tocmai pentru că au încercat să cuantifice cantitativ dragostea primită de la părinți în raport cu frații sau surorile, sau să pună în competiție închisă atașamentul cuiva față de familia de origine în raport cu cel față de partenerul de cuplu?
În aria socială mai largă, aducere competiției închise într-o zonă în care nu-și are locul le face pe multe femei frumoase să sufere la gândul concurenței, iar manifestările de tip “oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din țară?” ajung să le otrăvească întreaga existență. Nu că bărbații ar fi scutiți de astfel de greșeli, și aș da aici doar un mic exemplu, al celor care își contorizează “cuceririle” nu pentru că s-ar mai bucura cu adevărat de interacțiune, ci pentru că au un “scor” de ținut în raport cu “concurența”.
Lucrurile nu se opresc aici; de câte ori nu ați auzit (sau chiar ați spus dvs.) într-o activitate care nu are cine știe ce miză, “de ce să fac eu dacă altul nu face”, chit că e vorba de ceva atât de simplu cum ar fi păstrarea curățeniei într-o scară de bloc. Chiar și lucrurile pe care ar trebui să le facem doar pentru că ne aduc plăcere încep să fie uneori subiect de competiție; îmi aduc aminte că odată cineva îmi povestea despre partenera sa, care ceruse hotărât o vacanță care clar nu i se potrivea și nu-i făcea nici o plăcere, dar … toți vecinii fuseseră acolo, deci nu putea fi ea mai prejos.
Dacă stăm bine să ne gândim, pe lângă aria pur umană, sunt multe zone în care competiția este mai degrabă deschisă. In școală, faptul că cineva învață matematică sau geografie nu înseamnă că nu pot fi la fel de buni și alții, în cercetare cu cât mai multe idei inovatoare cu atât mai bine, în societate cu cât mai multe inițiative civice cu atât mai bine va funcționa colectivitatea – e loc de multă competiție deschisă.
Ce ar trebui să facă omul modern, în societatea actuală, pentru a fi funcțional și mai ales a se simți împlinit? Evident, să facă diferența. Să se întrebe, înainte de a porni la o luptă de tipul “ori eu ori alții”, dacă lucrurile stau chiar așa. Da, uneori există un “premiu” unic, dar acel premiu e destul de puțin important, de fapt. O să dau un exemplu – o experiență care mie personal mi-a schimbat foarte mult modul de a privi competiția. E vorba de anii petrecuți în facultatea de psihologie, unde câțiva “tocilari” am făcut un grup pentru a discuta despre teme, proiecte și examene. Grupul respectiv s-a transformat rapid într-un grup de prieteni – și ceea ce a fost mai interesant este că, deși în final am ocupat o anumită ierarhie în lista de absolvire, de mult nu mai eram interesați de cum eram poziționați unul față de celălalt, ci în mult mai mare măsură de cum reușeam să fim mai buni față de noi înșine. Relația cu ceilalți ne-a ajutat mai degrabă să ne luăm măsura proprie, așa că ne-am putut bucura cu adevărat atât de succesele proprii cât și de ale celorlalți.
Dacă veți privi în jur, și mai ales dacă vă veți uita cu atenție la sinele interior, veți vedea că majoritatea competițiilor în care sunteți antrenați sunt deschise, sau au măcar o componentă deschisă. A înțelege și interioriza acest lucru va reduce mult din componentele de frustrare, anxietate, tensiune care umbresc viața, fără a reduce competitivitatea – care, privită în acest mod specific, nu numai că devine un lucru bun dar deschide și ușa cooperării fără să apară contradicții.
