Divorțul a devenit un fenomen relativ frecvent în societatea de tip vestic – în multe țări europene rata divorțului depășește 50%. În România fenomenul este ceva mai puțin frecvent, totuși statisticile arată că aproximativ 25-30% dintre mariaje sfârșesc printr-un divorț.
Indiferent de situație, orice divorț este dureros pentru ambii soți, pentru că implică întreruperea, fie brutală fie treptată, a unui proiect de viață cu investiție emoțională mare, dar și o schimbare majoră a aspectelor concrete ale vieții cuplului.
In acest context, poate că este util să privim la problematica divorțului, pentru a vedea în ce măsură tranziția aceasta – oricum neplăcută – poate fi făcută cu mai puțină suferință și într-un mod care să limiteze efectele pe termen lung atât asupra cuplului destrămat cât și a copiilor cuplului.
Un mod de abordare a acestei problematici a fost propus de Bohannan1, care în 1970 a atras atenția asupra complexității procesului de separare a unui cuplu. La vremea respectivă, autorul a folosit expresia “stațiile” divorțului, iar literatura de specialitate publicată ulterior a recunoscut aceste laturi ale procesului dizolvării cuplului. In cele ce urmează le voi detalia, cu accent pe ce ar trebui făcut și care sunt riscurile asociate neglijării uneia din fațete.
Divorțul emoțional – reprezintă dispariția relației romantice, a sentimentelor de dragoste dintre parteneri. Cum relația romantică a fost – de cele mai multe ori – baza întemeierii cuplului, în măsura în care sentimentele dispar cuplul începe să se îndrepte spre separare. Probabil că divorțul emoțional este etapa cea mai dureroasă, și durata sa este de ordinul anilor – mă refer la timpul necesar partenerilor pentru a-și da seama că nu mai au sentimente unul față de celălalt. De obicei, măcar pentru unul din parteneri, această realizare apare înaintea separării efective, deci e posibil ca divorțul faptic să se producă abia la sfârșitul divorțului emoțional. Ideal ar fi dacă cei doi ar parcurge acest proces împreună, și dacă tot împreună ar face și o încheiere; din păcate de multe ori nu se întâmplă așa și suferința celor doi va fi decalată.
Oare ce a putea face cei doi pentru a trece mai sănătos prin acest divorț emoțional? Cel mai bun lucru ar fi să continue să se respecte unul pe celălalt. Desigur că sunt motive care duc la dispariția sentimentelor: uneori este vorba de o evoluție în sensuri divergente ale soților, dar de multe ori apar motive suplimentare de amărăciune, cum ar fi infidelitățile. Ceea ce a fi bine să își amintească fiecare din cei doi este că oricât de indiferent sau chiar dușman le pare acum partenerul, odată l-au iubit suficient de mult încât să conceapă un proiect de viață comun. In consecință respectul – chiar dacă poate este nemeritat în raport cu o stare sau un comportament actual – este datorat unei istorii de viață în care la un moment dat a existat dragoste și armonie. De dragul acestei istorii măcar, fiecare ar trebui să încerce să se separe fără reproșuri, cuvinte grele și gesturi urâte la adresa partenerului. Chiar dacă unul din soți s-a îndrăgostit de altcineva, chiar nu are sens să îi explice celuilalt, cu detalii, cât de mai bun(ă) e noua alegere. Dacă unul din parteneri consideră că a fost abuzat în cuplu, atunci e important să părăsească relația toxică, dar nu ajută la nimic să se răzbune retroactiv pe celălalt. Astfel de reacții, de tip furie sau amărăciune, vor aduce un nor și mai negru asupra unei situații și așa dificile. Tot la acest respect aș menționa și faptul că intervențiile celor apropiați, de tipul “era un nenorocit”, “era o nemernică” nu-și au locul. Fostul partener a fost la un moment dat o opțiune fericită și măcar o parte din căsnicie a fost fericită. A afirma contrariul va aduce partenerilor – în timp – un sentiment supradimensionat de ratare. A spune că o întreagă căsnicie a fost rea este oricum fals – sigur au fost părți și/sau perioade bune, precum și părți sau perioade rele iar timpul va cerne frumosul de urât și ce a fost autentic de falsitate.
Divorțul legal – este separarea juridică a celor doi, nu doar prin desfacerea căsătoriei ci și prin împărțirea a ceea ce au avut în comun cei doi, de la custodia copiilor la partajul material. Într-un divorț “sănătos” odată ce partenerii de cuplu s-au hotărât să se despartă, ar fi bine ca divorțul legal să se petreacă – sub toate aspectele – cât mai rapid și mai corect. Am văzut destule cazuri în care unul din parteneri a părăsit domiciliul, dar restul a rămas încurcat – nu se știe ce va fi cu copii, nu se știe ce se întâmplă cu casa, nu e clar cine la ce are dreptul. Nu doar că în timp percepția asupra a ceea ce înseamnă un partaj corect se schimbă, dar oricum, fără divorț legal, măcar unul din parteneri, dacă nu ambii, rămân confuzi, neclari dacă sunt sau nu într-o relație de cuplu, uneori sperând irațional că lucrurile vor reveni “la normal” (ceea ce este imposibil, pentru că deja s-a produs ruptura emoțională), alteori păstrând sentimente de “proprietate” asupra fostului partener, pe care nu de puține ori îl cenzurează. Și atunci când, la un moment dat, vine și momentul separării legale, rănile vechi se redeschid iar conflictul se reaprinde, ducând la o nouă perioadă de durere.
Divorțul economic implică stabilirea nu doar de bugete separate, dar și de surse financiare independente pentru fiecare din cei doi foști soți. Alt moment dureros, mai ales dacă aportul financiar era dezechilibrat în favoarea unuia din foștii parteneri. Cel care se percepe că “a rămas sărac” are de multe ori resentimente – poate de înțeles, dar din păcate acestea nu schimbă situația. După divorț, probabil și un partener care a stat acasă va trebui să își caute un loc de muncă și să se adapteze la un nivel diferit de venituri și cheltuieli. A petrece timpul deplângând situația nu ajută la nimic – din nou, cu cât mai rapidă tranziția cu atât mai bine. Cel care simte că a pierdut economic are nevoie să rețină că o persoană singură are altă structură de cheltuieli față de un cuplu și că restructurarea, uneori drastică, vine împreună și cu unele avantaje – care se vor simți în timp: sentimentul propriei capacități de a avea grijă de sine, independența materială aducând libertate de decizie, dispariția complexului de inferioritate în raport cu partenerul care câștiga mai mult, și în final îmbunătățirea stimei de sine asociată capacității de a fi autonom din punct de vedere economic.
Divorțul coparental – implică, din punct de vedere legal stabilirea custodiei copilului sau copiilor şi a regulilor de acces ale celuilalt părinte, iar din punct de vedere psihologic procesul extrem de delicat al comunicării divorțului către copii, sprijinirea acestora pentru a înțelege că și dacă cei doi nu mai sunt soți, ei rămân părinți şi relaționarea, uneori de lungă durată, a foştilor parteneri în raport cu copiii. Dacă este neglijat acest proces, sau – mai rău – dacă unul sau ambii părinți implică copiii în conflict, atunci riscul ca aceștia să se considere vinovați de divorț este extrem de mare, cu consecințe dramatice asupra viitorului lor psihologic. Probabil că în acest domeniu este cel mai indicat să fie consultat un psihoterapeut – poate și copilul să meargă la psihoterapie, dar sfatul meu e țintit spre părinți, care – împreună sau separat – ar trebui să se intereseze cel puțin de modul în care să abordeze divorțul cu copii.
Divorțul comunitar înseamnă dizolvarea cercului social al cuplului. Familia extinsă se împarte între soți (și uneori resentimentele unuia pot să se întindă asupra întregii familii a celuilalt), prietenii cuplului fie se împart între cei doi, fie dispar prin forța faptului că persoanele singure și cuplurile au preocupări diferite și treptat își pierd interesul unii pentru ceilalți. Se schimbă și imaginea socială, în anumite comunități a fi divorțat este blamabil, din păcate unii oameni divorțați sunt considerați “periculoși” pentru cupluri; în orice caz se modifică rețeaua socială și uneori rolurile ocupate în comunitate dispar. Sunt și cazuri în care cei ce au divorțat ar fi mai bine să decidă ei să își facă curățenie în cercul social, evitându-i pe cei care sunt peste măsură de acuzatori, preocupați de bârfă, de dorința de scandal sau incapabili de empatia de care are nevoie o persoană care a trecut printr-un eveniment dificil. Ar mai fi de evitat și acei prieteni sau rude care se simt îndrituite să impună soluții pentru cel separat, să insiste pe modul lor de a vedea lucrurile – deși uneori sunt bine intenționați, până la urmă cel în cauză a divorțat doar, nu a căpătat retard mental, deci își poate decide singur soarta. Dacă vreun apropiat vrea să ofere suport, a asculta și a întreba cu ce poate fi de folos este soluția cea mai bună.
Pe de altă parte divorțul comunitar poate fi și o sursă de noi oportunități – cel divorțat are de obicei mai mult timp liber pe care și-l poate folosi intrând în cercuri noi, dezvoltându-și noi pasiuni și descoperind oameni noi, cu preocupări comune. Acest lucru implică un efort, dar de cele mai multe ori este aducător de satisfacții.
Cu sau fără terapie, e bine ca cei care trec printr-un divorț să încerce să își clarifice aceste etape și să se aplece cu atenție asupra fiecăreia, încercând să o parcurgă într-un mod cât mai sănătos psihologic, pentru a-și pava calea către o viață împlinită post-divorț.
Divorțul psihic – constă în stabilirea unei noi identități, autonome și independente de fostul partener(ă). Acesta pare a fi cel mai dificil stadiu al divorțului, în special pentru persoane care au avut relații maritale de lungă durată, datorită faptului că în perioada mariajului s-au dezvoltat așteptări, experiențe și rutine care trebuie schimbate fundamental în vederea câștigării unei noi identități. Multe persoane divorțate se regăsesc peste ani având dialoguri imaginare cu fostul partener, uneori acestea având loc din reflexul unor obiceiuri bine înrădăcinate. Multe persoane consideră, din păcate, că dacă au parcurs restul etapelor, au încheiat divorțul; în realitate însă rămân psihic agățate de fostul partener și – în consecință – eșuează în stabilirea de noi relații de cuplu. Bagajul emoțional adus într-o nouă relație o minează, iar cel care psihic nu a divorțat va percepe acest lucru ca pe un nou eșec. Din păcate multe persoane au dificultăți de a realiza divorțul psihic – un ritual de încheiere și un doliu al relației pot ajuta, iar un demers psihoterapeutic cu siguranță ar facilita procesul.
–1) Bohannan, P. (1970). The six stages of divorce. In P. Bohannan (Ed.), Divorce and after (pp. 29-55). Garden City, NY
1 comentarii
Foarte interesant !