O să aduc în faţa cititorilor cȃteva cazuri ipotetice, deşi fiecare din ele probabil se regăseşte în multe situaţii reale.
Un cuplu se separă, şi copilul, sugar la vȃrsta divorţului, află ulterior, de la mamă, că se descurcă greu deoarece „tatăl tău ne-a lăsat”.
Un cuplu – de vȃrstă medie – are neînţelegeri care ţin de o viaţă. Au şi un copil, care acum este deja adult, la casa lui şi cu familia lui, dar asta nu înseamnă că nu primeşte repetat telefoane de la tată, care se plȃnge că… „uite ce mi-a făcut maică-ta”.
Un partener de cuplu află despre infidelitatea celuilalt, şi îşi ia copilul drept complice, pentru a fi ajutat în găsirea codului telefonului, sau spargerea parolei de e-mail, pentru a afla „ce ne face maică-ta (sau taică-tu)”.
Ce au în comun toate aceste exemple? Mai întȃi faptul că există o dramă, dramă care are de-a face cu un conflict între soţi. În al doilea rȃnd faptul că unul dintre cei doi se simte (de multe ori îndreptăţit) trădat, respins, că suferă şi se teme pentru viitor. Pȃnă aici vorbim despre o situaţie care – deşi nu este deloc uşoară – se întȃmplă în destule cupluri. Însă al treilea lucru în comun pentru exemplele de mai sus este că cel „lovit” în cuplu pune vina nu pe partener/parteneră, ca şi soţ/soţie, ci accentuează pe rolul de tată/mamă al acestuia.
Nu a fost soţia părăsită de soţ ci actul paternităţii a fost cel care l-a determinat să plece. Adică a plecat din rolul de tată al copilului, nu de soţ. Cu alte cuvinte prezenţa copilului a produs ruptura – asta este traducerea, pentru copil, a frazei din primul exemplu.
Nu o soţie se ceartă cu soţul de o viaţă întreagă conform unui mecanism toxic pe care îl perpetuează amȃndoi partenerii, ci, atunci cȃnd devine abuzivă, femeia nu mai este soţie, ci devine mama copilului care este chemat ca sprijin. Ca şi cȃnd maternitatea ar fi cea care ar fi declanşat criza descrisă în al doilea exemplu.
Cȃnd soţul/soţia înşeală, înşeală din poziţia de mamă sau tată, nu ca partener de cuplu, dacă e să analizăm expresia folosită în al treilea exemplu.
In toate trei cazurile, ca şi în multe altele (şi cu siguranţă fiecare îşi poate aminti să fi auzit ceva similar, în propria familie sau la cunoscuţi), copilul este făcut, implicit, responsabil de ceea ce se întămplă între părinţi. I se pune în spate o greutate care nu-i aparţine, şi creşte cu ea. Creşte cu vina de a fi existat, de a fi fost, cumva, cauza conflictului familial.
Ce va face un astfel de copil?
Ei bine, în multe cazuri îşi asumă vinovăţia care nu-i aparţine, şi se consideră responsabil pentru suferinţa părintelui nedreptăţit. Are loc o inversare a rolurilor, copilul se parentifică şi devine cel care are datoria de a-şi proteja părintele lovit, de a-l sprijini, ba chiar de a înlocui părintele lipsă. Viaţa sa se subsumează menirii de a repara ceea ce pare că este din vina sa. Un astfel de copil ajunge, de la vȃrste mici, să devină parte la greutățile unuia din părinţi; cu greu se poate întoarce la preocupările fireşti vȃrstei lui, cu greu îşi poate decide un viitor propriu, pentru că simte că are de reparat o nedreptate făcută unuia dintre părinţi de către celălalt, nedreptate a cărui vină pare să o poarte copilul.
Alţi copii se răzvrătesc: îşi dau seama că au fost încărcaţi cu o datorie copleşitoare pentru ei şi o refuză – dar nu pentru că nu le aparţine, ci pentru că ei simt că nu doresc să o preia. Chiar dacă se separă, uneori chiar violent, de părintele lovit, vor purta cu ei vinovăţia, se vor considera egoişti, laşi, dar în acelaşi timp vor fi furioşi iar această furie va ieşi la iveală şi în propriile lor relaţii. În plus aceşti copii vor rămȃne „orfani psihologic” de ambii părinţi, pentru că nu vor mai avea nici un fel de legătură nici cu unul dintre ei, nici cu celălalt.
Unii copii încearcă să-şi repare vinovăţia făcȃnd tot ce este posibil pentru aplanarea conflictului, încercȃnd cu disperare să intre în voia fie a tatălui, fie a mamei, ajungȃnd deseori cel „în capul căruia se sparg toate”; nu doar că vinovăţia nu se atenuează, dar ambii soţi se obişnuiesc să facă copilul vinovat cȃnd ceva nu merge între ei. Copilul devine cel care „ar trebui să o convingă pe mama”, „ar trebui să îl facă să înţeleagă pe tată”, cu alte cuvinte deja faptul că cei doi nu găsesc o cale de a stinge conflictul pare să fie strict din vina copilului, asupra căruia se exercită o presiune extremă, pȃnă cȃnd acesta cedează într-un fel, fie somatizȃnd, fie căzȃnd în depresie.
De ce am descris aceste situaţii?
Mai întȃi pentru a-i face pe părinţii în conflict să înţeleagă că ei sunt cei maturi şi că ar trebui să îşi asume şi rădăcinile şi consecinţele certurilor şi să nu le transforme, prin distorsionarea limbajului, în poverile copiilor. Oricum conflictul familial este extrem de dificil de dus de către un copil, care oricum se va teme pentru el însuşi, pentru faptul că riscă să îşi piardă părinţii. O separare sau un abuz în cuplu aduce destulă nesiguranţă copilului; a-i pune pe umeri şi sarcina salvării unuia dintre părinţi este mult, mult prea mult.
In al doilea rȃnd o spun pentru cei care au fost (sau poate mai sunt, şi la vȃrsta adultă), copiii aceştia împovăraţi cu greutatea părinţilor: nu, o separare a cuplului nu se petrece din vina copilului, ci pentru că cei doi părinţi nu şi-au putut gestiona relaţia. Şi nu, nu este îndatorirea copilului să-şi salveze tatăl sau mama, care au fost răniţi. Fiind adulţi ei au puterea să se salveze singuri. Această „datorie de salvator” nu ar trebui să existe, şi este de înlăturat; cu blȃndeţe dacă este posibil, sau prin distanţare dacă altfel nu este posibil. Ceea ce ar avea de făcut un astfel de copil, parentificat artificial, ar fi mai degrabă să facă tot ceea ce îi stă în putinţă să nu perpetueze acest model viciat în propria sa viaţă, şi să nu tramsmită mai departe poveri similare.
