Despre divorţul “gri” – divorţul după vȃrsta de 50 de ani

Divorţul este un fenomen care face parte din societatea actuală. Factorii care conduc la divorţ sunt multipli, iar impactul asupra fiecăruia din partenerii de cuplu poate varia în limite foarte largi. Nu intenţionez să discut în această postare divorţ în general, ci mai degrabă să vorbesc despre un fenomen relativ nou în societate, şi anume divorţul ce se petrece la vȃrste mai înaintate – numit divorţ “gri” pentru că se asociază cu tȃmplele cărunte.

Deşi în ultimele decade societatea a ajuns să accepte că unele mariaje chiar nu funcţionează şi că cei doi ar putea să se despartă pentru a-şi “recupera” viaţa proprie, acum 20 de ani era cvasi-universal considerat că odată ce au trecut primii 10-20 ani de căsnicie, lucrurile s-au “cimentat” suficient pentru ca cei doi sa rămȃnă împreună până cȃnd “moartea îi va despărţi”.

Dar iată că statisticile recente spun altceva: circa o treime din divorţuri intervin după aproximativ 20 de ani de căsnicie iar o cincime după 10 ani, cu alte cuvine vȃrsta celor care divorţează în cea mai mare proporţie este de peste 40 de ani (atenţie, mă refer la procentaje din numărul divorţurilor, nu din numărul de căsătorii – rata globală a divorţului diferă mult de la o ţară la alta; în Romȃnia cam un sfert pȃnă la o treime din cupluri par să sfârșească printr-un divorţ în timp ce în alte părţi ale Europei procentul poate atinge pȃnă la 70%).

Oare de ce decid persoane de peste 40, 50 sau chiar 60 de ani să divorţeze?

Motivaţiile sunt multiple, şi în cazul fiecărui cuplu probabil se regăsesc mai multe cauze combinate. Voi încerca să le trec în revistă pe cele mai des întȃlnite.

O primă situaţie este cea legată de evoluţiile diferite ale celor doi parteneri de cuplu. Dacă la începutul vieţii aceştia aveau opţiuni similare, în zeci de ani este foarte posibil ca doi oameni să evolueze cu viteze diferite şi în direcţii diferite. Odată conştientizate aceste diferențe, unele cupluri decid amiabil să îşi vadă fiecare de drumul său, păstrȃnd o amintire frumoasă perioadei petrecute împreună dar conştientizȃnd că aceasta s-a încheiat.

Alteori este vorba de accentuarea unor defecte odată cu trecerea timpului, concomitent cu reducerea toleranţei unuia dintre parteneri. Poate fi vorba de agresivitate (fizică sau verbală), de un viciu (alcoolul fiind cel mai frecvent), de instabilitatea unui partener (prea multe cazuri de infidelitate), care se tot acumulează pȃnă “se umple paharul” sau de lucruri mult mai “banale” cum ar fi inegalitatea împărțirii treburilor casnice sau diferențele de opinie in chestiuni financiare.

Mai există situaţii în care rolul determinant îl are “cuibul gol”. Unele cupluri au funcţionat mult timp mai degrabă pe roluri de părinţi decȃt de parteneri romantici, iar atunci cȃnd copii au crescut raţiunile care îi ţineau împreună au dispărut iar cei doi nu mai găsesc suficiente resurse pentru construcţia comună.

Conştientizarea îmbătrȃnirii în senul unei perioade de viaţă viitoare care nu mai pare nelimitată, conştientizare ce apare de multe ori odată cu pensionarea, poate fi un alt motiv de divorţ, în cazul cuplurilor care au avut un grad ridicat de conflictualitate – este foarte posibil ca unul sau altul dintre cei doi soţi să se întrebe dacă îşi doreşte să îşi petreacă şi ultimele decenii de viaţă în certuri pe motive minore, sau în discuţii financiare interminabile, sau în “umbra” unui partener autocratic, şi să decidă că doreşte să încerce şi altceva.

Iată suficiente motive pentru a iniţia un divorţ (nu am inclus aici criza de mijlocul vârstei, care este un fenomen psihologic diferit, tratat, aici şi aici). Şi ar mai fi un motiv care explică nu de ce este iniţiat divorţul, ci mai degrabă de ce divorţul “gri” începe sa devină un fenomen comun: pentru că … se poate. Cu alte cuvinte pentru că în multe cazuri ambii parteneri se pot susţine singuri financiar şi că partea legală a procesului nu mai este neapărat una lungă şi costisitoare (ca bani dar şi ca timp şi stres).

Este bun acest divorţ “gri”? Răspunsul este că … depinde.

În anumite cazuri se poate dovedi o greşeală: e posibil ca persoana care a ales divorţul să îşi fi supra-apreciat starea de bine obţinută prin divorţ şi să descopere că de fapt îşi păstrează nefericirea chiar dacă a obţinut libertatea. În acest caz probabil că nu era vorba de nişte deficienţe ale cuplului, ci de unele caracteristici personale, pe care cel care divorţeză le perpetuează şi în viaţa ulterioară.

Alteori poate fi o decizie benefică, mai ales cȃnd unul din partenerii de cuplu a fost abuzator. Dar poate fi benefic şi pentru persoanele care şi-au dat seama că a duce mai departe căsnicia ar fi o perpetuare a “singurătăţii în doi”.

De fapt acelaşi lucru se poate spune despre orice decizie de divorţ.

Poate că ar fi bine ca cel/cea care decide divorţul să reflecteze mai întȃi bine la sine şi la relaţia de cuplu. La fel de bine ar fi ca cei doi să apeleze mai întȃi la terapie de cuplu, mai ales în cazurile în care divorţul pare sa fie o concluzie logică la o “lipsă de substanţă” a căsniciei resimţită de cei doi.

Dar, atenţie: terapia de cuplu nu înseamnă ca rezultatul va fi menţinerea căsătoriei. Nici pe departe, În terapia de cuplu li se dă celor doi parteneri ocazia să scoată la iveală şi ce îi nemulţumeşte şi ce resurse are cuplul, şi să decidă care taler al balanţei atȃrnă cel mai greu. Dacă există o bază de reconstrucție, probabil terapia va favoriza “reinventarea” cuplului. Dacă însă separarea este cea mai bună soluţie pentru cei doi, atunci terapia de cuplu le va facilita o separare lipsită de frustrări, amărăciune şi reproşuri reciproce. De asemenea terapia personală a unuia (sau ambilor) parteneri de cuplu îi va ajuta să înţeleagă că dacă există o componentă viciată psihologic a unuia din cei doi, acesta/aceasta o va duce mai departe şi în viaţa post divorţ, sau într-un nou cuplu, şi că decizia de separare ar fi mai bine să fie luată după ce persoana îşi rezolvă disfuncţionalităţile proprii.

Dar nu, nu este nici corecta nici realistă aşteptarea că orice terapie de cuplu va conduce la “împăcarea” celor doi; in unele cupluri s-au acumulat prea multe deficiente, discrepante, nerealizări si sănătos psihologic este sa aibă loc un divorţ care sa lase cat mai puţine răni.

Şi ar mai fi ceva de spus aici, oricȃt de crud poate sa pară: nici un adult nu “datorează” dragoste cuiva, oricât de mult s-ar simți lovit celălalt partener al cuplului. A considera că cineva ar trebui să fie obligat, convins, sau manipulat să rămȃnă într-un cuplu din această cauză este greşit, şi nici un terapeut nu va acţiona în vreun fel în această direcţie. De asemenea, a menține o căsnicie doar de dragul de a o menţine, pentru că societatea pune preţ pe cuplu este tot greşit. Uneori căsniciile îşi pierd substanţa, se “dizolvă” de la sine iar divorţul este doar o urmare logică. Greşit este, însă, a considera că un divorţ trebuie să fie neapărat conflictual şi încărcat de sentimente negative intense; în cazul în care acesta este cea mai bună soluţie pentru cei doi, a reţine o doză de respect faţă de fostul partener şi a încheia căsnicia corect este un lucru către care va ţinti o terapie de cuplu.

Pe de altă parte există multe cupluri care pot să îşi refacă o relaţie care aparent s-a răcit, dacă există o bază de valori comune, dacă există interes pentru cuplu, dacă problematica ce pare să-i despartă nu este dramatică; uneori cei doi doar par să-şi fi pierdut, pe moment, încrederea în capacitatea de a se redescoperi şi a da o nouă semnificaţie parteneriatului. Aceştia au o şansă foarte bună ca prin cooperare să redescopere romantismul … chiar atunci cȃnd au tȃmplele cărunte.