Cred că fiecare dintre noi este familiar cu frica de dentist – fie că îl stăpȃneşte pe el însuşi, fie – dacă nu face parte dintre “speriaţi” – cunoaşte una sau mai multe persoane care suferă de această teama.
Este de spus de la bun început că frica de dentist poate avea diferite grade de intensitate: de la simpla neplăcere a gȃndului că va trebui să îti petreci ceva timp într-un scaun stomatologic, lucru care este perfect în limitele normalităţii, pȃnă la nivelul clinic al stomatofobiei, o formă de anxietate încadrată în clasa fobiilor.
Fobiile reprezintă temeri nejustificate, intense pȃnă la a paraliza în acţiune, de anumite activităţi, situaţii, locuri, persoane sau animale, temeri care sunt suficient de puternice încȃt să determine persoana care le resimte să evite cu orice preţ expunerea la obiectul temerii.
Care este sursa stomatofobiei?
Ca în cazul majorităţii fobiilor, una din surse este un posibil eveniment traumatic din copilăria mică. Din păcate mulţi copii au trăit prima vizită la dentist ca pe ceva neplăcut: mirosul specific al cabinetului de stomatologie, zgomotul frezei dentare, halatele albe asociate eventual cu alte probleme medicale anterioare care au stȃrnit frică micuţului, plus faptul că uneori prima vizită la dentist nu este pentru verificarea periodică a sănătăţii dentare ci cu ocazia apariţiei unei probleme stomatologice, una însoţită de durere. De aici până la o frică, normală în cazul copilului, nu mai e decȃt un pas mic.
Unii părinţi au reuşit să le prezinte copiilor vizitele la dentist drept ceva plăcut, locul unde “ne asigurăm că avem dinţi frumoși şi sănătoși”; dacă în plus a existat şi un stomatolog prietenos şi zȃmbitor, atunci nu apar temeri majore iar adultul va rămȃne cu obişnuinţa vizitelor periodice de control şi va avea toate şansele să nu lase să se dezvolte probleme care să îl aducă la suferinţe majore.
Pe de altă parte, unii părinţi nu ştiu cum să comunice cu copilul; şi din păcate nici toţi stomatologii nu au acest talent. Până la urmă un stomatolog bun nu e neapărat şi o persoană plăcută, şi uneori – din lipsă de timp sau de disponibilitate – acesta sperie copilul sau îl amenință pentru a-l face să stea nemişcat şi să deschidă gura. Dacă în plus copilul a ajuns prima dată la stomatolog pentru că a dezvoltat o problemă (o carie care deja a început să doară, dinţi care necesită o intervenţie ortodontică, extracția unui dinte care refuză să cadă singur, etc), atunci automat prima vizită la dentist se asociază cu durere … şi iată că se formează semințele fobiei.
Uneori fobia este şi indusă: de multe ori cei care dezvoltă fobie au avut în familie o persoană fie fobică, fie care – în căutare de atenţie/compătimire – s-a plȃns exagerat de mult de chinurile de pe scaunul stomatologic. Cum copilul nu are de unde să ştie despre ce e vorba în realitate, iată că dentistul devine un fel de “omul negru” care e mai bine să fie ocolit.
Odată ce apare evitarea, lucrurile nu fac decȃt să se înrăutăţească: cu cȃt se amână vizita, cu atȃt problema stomatologică avansează, durerea e mai mare iar tratamentul e mai amplu, implică mai multe şedinţe iar disconfortul creşte. De fapt creşte mai degrabă disconfortul din perioada premergătoare vizitei la dentist şi cel dintre şedinţe, dar în mintea unei persoane speriate nu se face această diferenţă şi toată spaima este asociată cu stomatologul şi activitatea acestuia.
De multe ori persoanele cu stomatofobie nici măcar nu şi-o recunosc clar, ele preferă să amȃne justificȃnd că nu au timp, nu au bani, nu e grav, şi aşa mai departe. E drept că o intervenţie stomatologică poate fi costisitoare, dar … cu cȃt e făcută mai “din pripă”, cu atȃt e mai puţin de intervenit şi costul e mai mic. Din păcate, oamenii au în general dificultăţi în a-şi asuma un disconfort prezent pentru a preveni unul mai mare în viitor (ceea ce explică şi persistenţa unor obiceiuri dăunătoare pentru sănătate cum sunt sedentarismul, obezitatea, fumatul, dar şi dificultăţile de mobilizare pentru a munci mult şi susţinut în condiţiile în care obiectivul final este foarte îndepărtat şi insuficient de bine definit).
In plus, teama de dentist implică imaginarea unor dureri puternice asociate intervenţiei – cum persoanele cu stomatofobie merg rar la dentist, de fapt nu îşi amintesc durerea unor intervenţii stomatologice real întȃmplate ci durerea asociată cu dezvoltarea de carii, infecţii, etc, respectiv durerea de dinţi netratată.
Cum se poate învinge frica de dentist?
In primul rȃnd prin recunoaşterea acesteia şi identificarea cauzelor care au produs-o. Odată ce acestea sunt evidenţiate, adultului îi este mai uşor să separe realitatea de spaima copilului (spaimă datorată unui incident real sau indusă de un model al unui adult).
Al doilea pas este înţelegerea că spaima este de “un ceva” imaginat, şi asociată celei mai neplăcute dureri legate de dinţi – de obicei este vorba de suferințele care au apărut înaintea vizitei la dentist. Mai mult decȃt atȃt, tendinţa este de reamintire a intensităţii durerii (de obicei amplificată psihic) fără a reţine că acea durere intensă (dacă a existat) a fost de obicei extrem de scurtă în cazul în care a fost legată de intervenţia stomatologică (este mult mai lungă durată însă în cazul unor carii netratate).
Al treilea pas este testarea realităţii: ştiinţa, şi tehnica medicală alături de ea, avansează foarte rapid, iar ceea ce putea să fie neplăcut acum 10 ani în prezent poate să fi fost înlocuit de o procedură mult mai blȃndă.
Al patrulea pas este a retine că cel mai mare inamic al fricilor iraţionale este cunoaşterea. Este în regulă să ceri stomatologului şi să îţi explice toţi paşii intervenţiei înainte de a o face, şi să te ţină la curent cu etapele pe parcursul tratamentului. Parte din teamă se datorează şi senzaţiei de predare a controlului către o altă persoană, iar a şti ce se va întȃmpla (şi de ce) îi va permite persoanei să aibă impresia de menţinere a unui oarecare control personal asupra procesului.
Nu în ultimul rȃnd, este bine să explicăm fobia noastră stomatologului şi să ştim că avem dreptul de a cere anestezie chiar pentru o intervenţie minoră. Şi da, este în regulă şi să schimbăm stomatologul dacă nu este o persoană suficient de responsivă la nevoile noastre – pentru un fobic este extrem de important să nu se simtă bruscat, agresat psihic, ci susţinut, încurajat şi securizat.
Scriu toate aceste lucruri pentru că eu însămi am fost victimă a stomatofobiei – suficient de terorizată încȃt să fi evitat vizitele la dentist pȃnă cȃnd lucrurile au ajuns aproape de marginea prăpastiei. Asta pentru că, în copilărie, părinţii, plini de bune intenţii, şi-au dorit să am o dantură frumoasă şi m-au dus la cel mai bun medic ortodont care era de găsit în oraş la vremea aceea. Din păcate persoana în cauză era o fire rece şi autoritară, care a reuşit să sperie probabil sute de copii; le-a îndreptat dinţii pe moment, dar oare cȃţi au mai revenit vreodată în cabinetul stomatologic? Eu una – extrem de rar, şi doar cȃnd dinţii nu mai puteau fi salvaţi. Faptul că acum pot zȃmbi cu toată gura se datorează tot unui medic – o minunată doctoriţă care, asociind blȃndeţea cu simţul umorului, a reuşit să mă facă să îmi înving teama, ba chiar uneori să văd vizita la cabinet ca pe un moment de relaxare într-o perioadă extrem de aglomerată. Pentru că, hai să va spun un secret: cȃt stai pe scaunul stomatologic nu poţi răspunde nici la telefon, nici la mail-uri, deci chiar îţi poţi lua o mică pauză binemeritată de la cȃte treburi se aglomerează într-o zi!
