Despre timp ca resursă

Am întȃlnit destule persoane care sunt mereu în criză de timp, mereu speriate că nu vor reuşi să acopere tot ce au de făcut, persoane care nu reuşesc să se încadreze în termene, persoane care renunţă la o activitate pentru că se simt depăşite de volumul de munc㸠dar şi persoane care par să facă totul la timp, fără a da semne de stres deşi au o încărcare mare, ba chiar oameni la care privesc uimită cȃt de bine reuşesc să îşi echilibreze programul astfel încȃt să poată acorda vreme şi pentru job, şi pentru proiecte personale, şi pentru viaţa de familie – acei oameni la care privim şi ne întrebăm: “oare cum are timp să le facă pe toate?”

Despre gestionarea timpului s-a scris enorm de mult, iar cauzele pentru care unii sunt mai eficienţi şi alţii mai “risipitori” sunt multiple: departe de mine credinţa că într-o postare de blog aş putea reuşi să epuizez subiectul. Aş vrea însă cel puţin să punctez unele elemente.

De la început este de menţionat faptul că psihicul uman operează cu timpul în mod subiectiv, şi percepţiile noastre nu sunt foarte corecte cȃnd vine vorba de a compara duratele percepute de noi cu scurgerea obiectivă a orelor. Pentru unele persoane, percepţia subiectivă a timpului este foarte apropiată de realitatea indicată de ceasuri, dar există şi unii oameni care par să sufere de o “orbire temporală” (time blindness), respectiv pentru care discrepanţa între durata efectivă a unei acţiuni şi imaginea interioară a acestei durate este semnificativă (cel mai frecvent acest lucru se asociază cu neurodiversitatea – ADHD [1] sau tulburări din spectrul autist – dar apare şi în cazul persoanelor obsesiv compulsive sau care suferă de anxietate sau depresie).

Pe de altă parte, fiecare persoană are din cȃnd în cȃnd o percepţie distorsionată a timpului: unele studii au arătat că imaginea subiectivă a duratelor de timp este mai puţin precisă atunci cȃnd intervalul respectiv a fost ori foarte sărac în stimuli, ori, dimpotrivă, foarte încărcat [2]. În plus percepţia subiectivă a duratei sarcinilor repetitive este mai mică decȃt cea legată de sarcini noi [3].

Asta înseamnă că, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin, toţi oamenii au dificultăţi de acordare a timpului subiectiv cu cel obiectiv, nu de alta dar societatea actuală cere o precizie a sincronizării cu timpul “de pe ceas” mai mare decȃt este creierul uman dotat să o facă în mod natural.

In consecinţă, percepţia timpului, şi de aici gestionarea corectă a acestuia sunt abilităţi care mai degrabă trebuie educate. De fapt, dacă stăm bine şi ne gȃndim, societatea chiar face asta în decursul parcursului educaţional, cȃnd încă de la vȃrste destul de mici copii învaţă că există un program de masă, de mers la grădiniţă/şcoală, termene pentru teme, durată precisă atȃt a orelor şcolare cȃt şi a pauzelor, etc.

Asta nu înseamnă că nu apar erori: în afară de cele menţionate succint mai sus ar mai fi de adăugat că percepţia subiectivă a timpului depinde şi de coloratura emoţională a evenimentelor (cred că toată lumea poate să confirme că vacanţele trec într-o clipă în timp ce perioadele încărcate de evenimente neplăcute sau plictisitoare par să nu se mai sfȃrşească).

Rezultatul percepţiilor distorsionate ale timpului este că oamenii au dificultăţi în a aprecia în avans cȃt va dura o anumită sarcină. Riscurile legate de acest fenomen sunt în două direcţii: fie să fie vorba de o apreciere prea optimistă, şi persoana să se trezească intrată în criză de timp, fie de una prea pesimistă, care demoralizează şi conduce fie la abandon, fie la procrastinare.

Pe de altă parte însă, asta nu înseamnă că lucrurile trebuie neapărat să rămȃnă aşa: cineva care este în “război” cu timpul nu ar trebui să decidă că asta e imuabil şi că nu se poate ameliora.

Primul pas în acest sens este de a privi atent spre sine şi a identifica acele puncte care sunt critice: este vorba de aprecierea incorectă a duratelor necesare pentru a face ceva, sau este vorba de a avea perioade de timp folosite în activităţi “parazite”, sau este vorba de amȃnări care conduc la crize de timp, uneori auto-justificate (“lucrez mai bine sub presiune”), uneori acceptate fatalist (“aşa sunt eu, mereu întȃrzii”). Din paleta extrem de largă a metodelor de gestionare mai bună a timpului ar trebui selectate acelea care adresează punctele nevralgice auto-identificate.

Pentru cei ce nu au o percepţie corectă a timpului cumpărarea unui ceas de mȃnă (unul analogic de preferinţă) în locul consultării telefonului este un factor favorizant: mai întȃi că ceasul de mȃnă este mereu sub ochi, pe cȃnd pentru a consulta ora pe telefon este nevoie de un gest special, în al doilea rȃnd pentru că odată luat telefonul în mȃnă pot apare alte activităţi care să distragă, şi nu în ultimul rȃnd pentru că rotirea limbilor unui ceas e mai în acord cu modul în care percepe creierul trecerea timpului faţă de cifrele de pe un cadran digital.

Eliminarea “hoţilor de timp” este un alt factor. Aceşti “hoţi de timp” sunt de mai multe feluri. Mai întȃi sunt activităţile fără sens şi finalitate, cum este navigatul “la întȃmplare” pe internet, sau a schimba mecanic canalele la televizor. Apoi sunt activităţile neurgente şi neimportante, cum ar fi răspunsul la mail-uri prea stufoase în care persoana se află doar în cc, sau curăţenia exagerată, sau a merge la cumpărături fără o nevoie anume (aici o citez, ca exemplu elocvent dar si plin de umor, pe una din doctorandele de la noi din laborator: “nu pot să învăţ pentru că nu am roşii în casă”). A treia categorie este a persoanelor care sunt “hoţi de timp”: oameni care întreabă ceva doar “ca să fie ei mai siguri” (respectiv pentru că nu-şi asumă responsabilitatea pentru sine), cei care întreabă “cum se face asta?” de fiecare dată, pentru că le e mai simplu să ceară din timpul cuiva de fiecare dată în loc să îşi noteze la prima confruntare cu o sarcină nouă, cei care consideră că un detaliu care îi frămȃntă pe ei e suficient de important ca să întrerupă pe oricine, din orice, cei care se plictisesc şi îşi umplu timpul cu discuţii lungi şi fără conţinut, şi aşa mai departe. Aceşti hoţi de timp sunt de eliminat în primul rȃnd (iar pentru cei care au de-a face cu persoane care sunt “hoţi de timp” recomand să fie atenţi la cum îşi stabilesc graniţele).

Estimarea corectă a nevoilor de timp pentru o sarcină este importantă: de reţinut că de mult ori creierul nostru ne “păcăleşte”, supra- sau sub-estimând activităţi, în special pe cele de complexitate mare; pentru o mai bună evaluare este bine ca acestea să fie detaliate la nivelul unor etape mai uşor de apreciat ca durată. A ţine cont că e nevoie şi de pauze, dar şi de timp pentru activităţi pregătitoare (a ajunge undeva, a aduna materiale pentru un articol, a căuta în fișierele din laptop toate informaţiile necesare pentru un raport, etc.).

Prioritizarea activităţilor în ordinea importanței şi urgenţei şi evitarea supraîncărcării listei de obiective zilnice sunt de asemenea factori de luat în calcul. În plus, a reduce timpul dedicat unor detalii nesemnificative ale unui proiect aduce mari cȃştiguri în bugetul de timp (se spune că 80% din muncă – respectiv din conţinutul unei activităţi – cere 20% din timp, restul fiind dedicat detaliilor mici şi “lustruirii” lucrării; poate nu sunt exacte procentele dar este un mare adevăr aici).

Toate acestea, şi încă multe altele, pot fi găsite cu uşurinţă într-o multitudine de cărţi. Mai este însă ceva de adăugat: doar disciplina asigurată de aplicarea corectă a tehnicilor de mai sus nu este suficientă pe termen lung. Mai intervine un element esenţial: motivaţia. Facem mai greu ceva pentru că “trebuie făcut” decȃt dacă îl facem pentru că este parte a unui proiect personal, pe termen mai lung sau mai scurt. Dacă ne amintim că o activitate, fie ea şi neplăcută, face parte din etapele atingerii unui obiectiv pe care ni-l dorim noi şi în care credem, atunci e mai uşor de abordat, implică o focalizare mai bună pe sarcină şi de aici şi o utilizare mai bună a timpului. Din duşman, timpul scurs cu folos poate deveni un prieten, o resursă extrem de utilă, care să ne ajute în devenirea personală.

1. Ptacek, R., Weissenberger, S., Braaten, E., Klicperova-Baker, M., Goetz, M., Raboch, J., … & Stefano, G. B. (2019). Clinical implications of the perception of time in attention deficit hyperactivity disorder (ADHD): A review. Medical science monitor: international medical journal of experimental and clinical research, 25, 3918.
2. Flaherty, M. G. (1991). The perception of time and situated engrossment. Social Psychology Quarterly, 76-85.
3. Avni-Babad, D., & Ritov, I. (2003). Routine and the perception of time. Journal of Experimental Psychology: General, 132(4), 543.