Acum mulţi ani, pe cȃnd eram tȃnără asistentă şi mă pregăteam pentru concursul de promovare pe poziţia următoare în ierarhia universitară (poziţie numită “şef de lucrări” în facultățile de științe şi „lector” în cele umaniste), am întȃlnit, într-un drum cu trenul spre o conferință ştiinţifică, o tânără care era medic şi asistent universitar. Discuţia s-a legat rapid, şi am aflat că şi ea era în aceeaşi situaţie cu mine, respectiv îndeplinea condiţiile profesionale pentru a promova (condiţii care în universităţi se exprimă în număr de lucrări publicate, activitate de cercetare şi didactică, etc), dar că nu o putea face pentru că nu se scosese la concurs un post de şef de lucrări. Ei bine, uneori chiar nu există posturi pentru a fi scoase la concurs, sau condiţiile legale nu permit ca universitatea să o facă în anul respectiv. In cazul domnișoarei în cauză însă exista şi post şi putea şi să fie scos la concurs dar … şeful ei de departament, profesor universitar, refuza acest lucru, pentru că … „eu am aşteptat 15 ani să mi se scoată post la concurs, tu unde te grăbești?”
Mi-am reamintit de acest episod recent, cȃnd discutam cu cineva, tot în mediul profesional, despre cum ar putea oferi un anume tip de sprijin unei persoane aflate mai la început de carieră, iar răspunsul a fost: „De ce să o fac? Pe mine nu m-a ajutat nimeni cȃnd eram în aceeaşi situaţie, să se descurce!’
Şi de fapt, dacă stăm să ne gȃndim, fiecare am avut de-a face, sau am întȃlnit astfel de cazuri. Cazuri în care cineva, la un anumit moment de timp, a fost nevoit să se descurce singur, şi cu dificultăţi destul de serioase, cu vreun tip de situaţie de viaţă sau profesională; persoana a reuşit să gestioneze cu succes dificultăţile, dar, la un timp după aceea, dacă a trecut pe lȃngă altcineva care se confrunta cu acelaşi lucru, a refuzat să ofere vreun tip de ajutor (deşi acesta nu ar fi implicat un efort major), pentru că „dacă pe mine nu m-a ajutat nimeni, eu de ce să o fac?”
Pȃnă la urmă lipsa intenţiei de a ajuta nu e neapărat de neînţeles; poate că persoana care ar putea ajuta nu are timp, sau resurse de energie, şi oricum ajutorul nu era datorat din niciun motiv legal sau al cutumelor societăţii. Ceea ce este însă de remarcat este faptul că indisponibilitatea în cazurile mai sus menţionate se datorează nu lipsei timpului sau energiei, ci convingerii că un tratament „rău” este de dat mai departe, cumva pe regula „de ce să fiu eu bun cȃnd în trecut am primit un tratament rău”?
La capătul celuilalt al spectrului sunt persoane care, după ce şi-au revenit, uneori greu, dintr-o traumă sau doar un tratament rău, decid, în sinea lor, mai mult sau mai puţin explicit: „eu vreau să fiu o persoană care face altfel”. Şi aici exemplele sunt nenumărate, o să mă opresc la două, ambele din cabinet. Primul ar fi al unui bărbat care, ca şi copil, a avut un tată abuziv. La maturitate cel în cauză a decis că abuzul (pe care îl identificase şi mai sus în linia sa paternă, în relaţia bunicului cu tatăl său) se opreşte la el. A devenit un tătic minunat pentru copiii săi, pe care de multe ori îl dau exemplu unor persoane care au de-a face cu experienţa paternităţii. Iar tăticul în cauză îmi povestește cum, de multe ori, a învăţat bucuria, capacitatea de a iubi necondiţionat, capacitatea de a se bucura de lucruri mărunte, de la copii săi. Şi astfel lumea a devenit un pic mai bună….
Un alt exemplu este cel al unei tinere care a suferit multă vreme de anxietate socială. Ea mi-a mărturisit că, după ce a reuşit să îşi stăpânească angoasele, a devenit foarte bună în a observa anxietatea celor din jur, şi că şi-a făcut un obicei de a merge la acele persoane pe care le simte speriate sau excluse social şi a intra în vorbă cu ele, a le încuraja, a le susţine, poate chiar fără cuvinte. Da, face un efort pentru asta, dar a descoperit că în acest mod nu doar că şi-a făcut o mulţime de prieteni noi, dar şi că atunci cȃnd i se mai întȃmplă şi ei să aibă anumite momente dificile, există mereu lȃngă ea cineva care o încurajează. Şi astfel lumea a devenit puţin mai bună…
De fapt ori de cȃte ori alegem să nu „dăm mai departe” un tratament nedrept, sau nemeritat, sau dezinteresat şi îl înlocuim cu ceva pozitiv, cu o mȃnă de ajutor care ne stă în putere şi nu ne cere prea mult efort, lumea în totalitate devine un pic mai bună. O lume în care modelul de acţiune este unul pozitiv, model care poate fi folosit ca exemplu de alţii, la rȃndul lor. Uneori oprirea unui potenţial abuz are un efect extrem de bun asupra unor persoane; alteori e vorba doar de a face un mic bine pentru care cu siguranţă nu ne va ridica cineva vreo statuie. Dar dacă putem, de ce nu am face-o? Pentru că schimbarea unui grup de oameni, sau chiar a societăţii în ansamblu, poate fi făcută nu doar prin „revoluţie”, ci uneori de foarte mulţi oameni care fac cȃte un bine mic.
