Despre nevoia de interacţiune umana (II)

Aţi cunoscut cu siguranţa persoane care sunt veşnic puse pe ceartă şi critică? Aţi întȃlnit persoane care chiar şi pe stradă găsesc ceva de reproşat trecătorilor? Reproşuri care uneori sunt justificate (de exemplu gunoiul aruncat pe stradă deşi alături este un coş), alteori par să fie pur şi simplu răutăţi – şi probabil v-aţi întrebat oare de ce unii oameni par să trăiască doar pentru a arunca venin împrejurul lor?

O parte din răspuns se află în ceea ce am început să descriu aici – nevoia profundă a omului de interacţiune socială. Conform teoriei analizei tranzacţionale, oamenii au nevoie de un  număr mare de “unităţi de interacţiune interpersonală”, numite strokes. In această postare îmi propun să dezvolt mai mult subiectul, ocupȃndu-mă de natura acestor interacţiuni.

Conform teoriei dezvoltate de Eric Berne [1] aceste interacţiuni pot fi bune, rele sau să nu existe de loc.

Evident, toţi ne dorim strokes bune. Cȃnd le primim, acestea ne aduc o stare de bine şi ne fac să fim încrezători, bucuroşi şi optimişti. Cȃnd primim un stroke rău, starea psihologică se înrăutăţeşte şi uneori impactul este suficient de pronunţat încȃt să ne rămȃnă în minte o bucată de timp, mai lungă sau mai scurtă.

Pȃnă acum nu am spus nimic ce nu ştiaţi deja. Ceea ce este mai puţin cunoscut este faptul că nevoia oamenilor de interacţiune duce la consecinţa paradoxală că este mult mai bine să ai parte de strokes rele decȃt de nici un fel de strokes. De fapt acest lucru era cunoscut, la nivel mai mult sau mai puţin intuitiv, de multă vreme: de exemplu, în evul mediu, călugării care încălcau grav regulile monastice erau pedepsiţi prin tăcere sau evitare (shunning). Pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, ei “deveneau inexistenţi” – membrii comunităţii nu mai aveau voie să le vorbească, să îi privească sau să interacționeze în orice fel cu ei. Această pedeapsă era una din cele mai temute; mulţi alegeau alternativa de a suporta pedepse fizice drastice, de tipul biciuirii, doar pentru a evita izolarea.

Şi în zilele noastre acest lucru rămȃne valabil. Oamenii ar prefera să primească strokes bune, pozitive. Pe de altă parte, unii nu le primesc, pentru că nu ştiu să le ceară. Cu alte cuvinte au un comportament interpersonal fie extrem de retras, fie superior, astfel încȃt cei din jur nu au ocazia să le ofere aceste strokes bune. Şi cum oamenii, în general, cu greu ar afirma, în gura mare: “am nevoie de gesturi pozitive de la voi”, atunci persoanele respective se mulţumesc cu a primi strokes rele, pentru că asta e oricum mai bine decȃt nimic. Aşa că devin ultra-critici, nemulţumiţi sau provoacă la fiecare pas – în final obţin de la ceilalţi nervi, vorbe urȃte, furie chiar. Nu e perfect, dar în acest mod cel în cauză îşi satisface nevoia, neconştientizată, de interacţiuni umane, chiar dacă acestea sunt din categoria negativă.

Tot această nevoie de strokes dictează şi comportamentul celor care sunt foarte singuri. Medicii vă vor spune de cȃte ori se programează la ei la cabinet bătrȃni care îşi mai găsesc cȃte o afecţiune, dar care, de fapt, mai mult şi mai mult folosesc ocazia pentru a mai vorbi cu cineva – în acest caz medicul este nu doar un tămăduitor fizic ci şi o preţioasă sursă de strokes bune. Cei care nu au această sursă de strokes deseori recurg la a le obţine de la trecători; şi cum nici unul nu are curajul să spună: “vorbiţi cu mine, sunt prea singur” (şi pentru că nu îşi conştientizează nevoile, dar şi pentru că practic asta este social inacceptabil), devin critici – şi obţin strokes negative.

De multe ori nevoia aceasta de strokes este direcţionată, în sensul că sunt mai preţioase cȃnd vin de la o persoană mai importantă. De exemplu, de multe ori după ce un cuplu s-a separat, unul din cei doi îl tot provoacă pe celălalt. Pentru primul, relaţia nu s-a încheiat din punct de vedere psihologic, dar pentru că faptic a intervenit distanţarea, cel în cauză – care nu mai poate obţine strokes bune – preferă să jignească sau să rănească, pentru că la astfel de intruziuni de obicei se obţine un răspuns: un stroke rău, dar … este un stroke. Aşa că dacă sunteţi în situaţia de a fi hărţuit de “fostul” sau “fosta”, dacă sunteţi rănit(ă), cea mai bună metodă de acţiune nu este nici să încercaţi să raționați cu el/ea, nici să răspundeţi cu aceeaşi metodă, ci să ignoraţi provocările, să­ îl trataţi pe celălalt … ca şi cȃnd nu ar exista. Altfel, orice reacţie a dvs. hrăneşte nevoia de strokes, deci procesul se va repeta.

Lăsȃnd deoparte aceste exemple, neplăcute dar a căror bază psihologică merită o explicaţie, ce ar avea să facă omul sănătos psihologic şi echilibrat?

Evident să ceară, să accepte şi să ofere la rȃndul său strokes bune. Am inclus trei acţiuni în fraza anterioară şi aş dori să le detaliez pe fiecare în parte.

În primul rȃnd nu ar trebui să ne reţinem în a oferi celor din jur strokes bune, de cȃte ori avem ocazia (şi sunt justificate). A zȃmbi şi mulţumi celui care îti aduce mȃncarea la restaurant, vȃnzătorului de la supermarket, a-ţi saluta colegul cu care te-ai încrucişat pe culoar, sau doar a-i întâlni privirea şi zȃmbi scurt, a preţui explicit pe cineva care face ceva bine sau care îţi face un serviciu, a răspunde politicos unei cereri de informaţii, inclusiv de la un trecător rătăcit, a-ţi suna din cȃnd în cȃnd familia pentru a le da bineţe (în special acelor membri mai în vȃrstă sau însinguraţi) sunt gesturi mici, care pe dvs nu vă costă practic nimic dar contribuie la starea de bine a celorlaţi.

E bine de asemenea să nu ezităm să cerem strokes bune atunci cȃnd avem nevoie de ele. Că suni un prieten şi îi spui că pur şi simplu ai nevoie să schimbi două vorbe cu cineva, că rogi colegii să te cheme cȃnd ies la masă în pauza de prȃnz sau că te alături unei discuţii, acestea sunt toate cereri de strokes bune şi nu ar trebui să simţiţi că vă compromiteţi în vreun fel recunoscȃnd că aveţi nevoie de ele (şi cu atȃt mai mult este în regulă să le cereţi partenerului de cuplu: “aş avea nevoie de o îmbrăţişare”, “mi-ar plăcea să stăm puţin de vorbă”, “acum mă simt ca şi cum aş avea nevoie de puțină căldură sufletească” – este perfect ok să spuneţi asta). Dacă nu le cereţi explicit cȃnd aveţi nevoie, psihicul dvs. tot îşi va satisface nevoia de strokes: vă veți surprinde devenind cȃrcotaş, morocănos sau sarcastic cu ceilalţi, pentru că acest tip de comportament sigur va aduce niște strokes – dar din cele rele. Mai bine decȃt nimic, dar în timp efectul lor va fi înrăirea personală, iar ceilalţi vor adopta un comportament de evitare, fapt care va conduce la un cerc vicios: iar va lipsi necesarul de strokes, iar vor fi cerute cele negative, şi tot aşa. Acei oameni care nu cer strokes, pentru că au fost deprinși cu ideea că “a cerși atenţie” este sub demnitatea lor, fac o mare greşeală: uneori fiecare ajunge să fie în deficit de strokes şi nu este nimic rău în da semnale că avem nevoie de unele  – din cele bune.

Al treilea element este acela de a ști să primești strokes bune. Cȃnd cineva îţi face un compliment, nu riposta cu “nu e adevărat” sau cu “da, dar…”. Mulțumește pentru apreciere şi lasă-te să te bucuri de ea. Nu considera că nu mai are valoare dacă apare în urma unei cereri explicite: tu poţi cere, dar celălalt nu oferă dacă nu vrea; în concluzie dacă ai primit ceva înseamnă că meritai acel stroke. Poate că ai primit un compliment nerealist; asta nu schimbă faptul că cineva a dorit să îţi ofere un stroke bun, indiferent de “ambalajul” în care a fost prezentat. Sunt incredibil de mulţi oameni care ştiu să ofere (şi ajutor, şi strokes) dar care nu ştiu să le primească – şi în final devin frustrați, şi concluzionează: “uite cȃte am făcut eu pentru alţii, dar pentru mine nu face nimeni nimic”. Dar de fapt poate că face, dar persoana în cauză nu ştie să observe şi să primească.

Închei reiterând faptul că suntem fiinţe profund sociale. Avem nevoie să schimbăm strokes cu cei din comunitate, şi în afara cazului cȃnd suntem efectiv izolați pe o insulă pustie, chiar facem acest schimb cotidian de strokes. Depinde doar de noi să alegem conştient să fie strokes bune.

1. Berne, E., Steiner, C., Dusay, J. (1996) – Transactional analysis, in Groves, J. (ed.), Essential Papers on Short-Term Dynamic Therapy (New York University Press).