Seara trecută am fost în Centrul Vechi – una din primele seri de primăvară “oficială”, după nişte zile neobişuit de reci pentru această perioadă a anului, seară care a adus nu doar priveliştea copacilor înfloriţi ci si primele semne de “agitaţie” nocturnă: baruri deschise, muzică şi un început de forfotă.
De la primii paşi mi-am dat seama că mă simt tare bine – deşi plecasem de acasă obosită şi de felul meu nu prea îndrăgesc gălăgia şi haosul. Asta m-a făcut să îmi aduc aminte de vara trecută, petrecută în Polonia, într-o perioadă în care ţara se afla într-o relativă acalmie între valurile de covid. Şi acolo era extrem de multă lume pe străzi, şi şi atunci eu, cea care de obicei ocoleşte aglomeraţia, mă regăsisem în mijlocul mulţimii, chiar savurând-o.
Am realizat încă odată aseară ce mi-a lipsit în perioada pandemiei: interacţiunea umană. Deşi am fost departe de a mă izola complet, păstrarea distanţei şi pustietatea străzilor pare să mă fi afectat – fără să fi fost conștientă de asta. Consecinţa a fost că, de câte ori mi s-a oferit posibilitatea de a face o “baie de mulţime”, am sărit efectiv asupra ocaziei – şi am simţit că îmi satisfac o nevoie pe care nu aş fi ştiut să o formulez înainte.
De fapt acest lucru e cunoscut în psihologie. Eric Berne, în analiza tranzacţională [1], a descris, printre nevoile fundamentale ale psihicului uman, şi nevoia de stimulare, alături de nevoia de a fi recunoscut ca individ. Ambele au lipsit în mare măsură în perioada pandemiei. Da, ne-am ţinut job-urile on-line, da, am vorbit la telefon cu cei apropiaţi, da, am fost în preajma celor alături de care ne-a prins izolarea, şi da, am mai ieşit din casă când şi când – dar îndepărtaţi spațial şi cu chipul acoperit de mască. Toate astea au dus la o îndepărtare psihologică de “ceilalţi oameni”, în sensul de grupuri sociale, au limitat universal uman – iar asta nu este ceva cu care psihicul să se descurce foarte bine.
Suntem fiinţe profund sociale – nu doar la nivel intelectual ci si emotional şi senzorial. Mințile noastre raționale s-au adaptat mai uşor; ba chiar, ca să suplinească alte lipsuri, s-au extins, şi mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut (inclusiv subsemnata) au muncit mai mult, mai bine şi mai cu folos pentru sine şi ceilalţi în perioada pandemiei în raport cu vremurile normale. Timpul a fost bine folosit şi rezultatele sunt motiv de mândrie, dar a rămas nehrănită partea emoţional-senzorială a psihicului.
Tot analiza tranzacţională permite explicarea acestor fenomene, prin intermediul noţiunii de stroke – aceasta s-ar putea traduce ca “atingere”, dar termenul este mai larg, incluzând orice fel de interacţiune umană. Un stroke este unitatea de interacţiune umană: poate fi salutul unui vecin, zâmbetul neutru-binevoitor al unui trecător, o strângere de mână, ba chiar şi un cot înfipt accidental în coaste în îngesuiala matinală de la metrou. Toate acestea comunică subliminal psihicului uman acelaşi lucru: “nu eşti singur”. Asiguraţi la nivel profund că suntem parte a unei colectivități, putem să ne vedem de viaţa noastră, inclusiv să îi evităm pe ceilalţi conștient – pentru că la nivel inconştient ştim deja că ceilalţi sunt acolo.
Asta explică şi de ce acum simţim nevoia să fim printre oameni: o bună perioadă de timp (cine ar fi crezut că vor fi doi ani?) am fost privaţi de mii de stroke-uri: cele pe care le primeam fără a le conştientiza şi – până acum – fără a le da importanţă. Dar hai să comparăm pas cu pas o zi de viaţă “normal” cu una “de pandemie”.
In viaţa normală te trezeşti, îţi bei cafeaua, vorbeşti cu familia, apoi te îmbraci şi ieşi din bloc, saluți în viteză femeia de la curăţenie şi vecinii cu care aştepţi liftul, mergi spre staţia de autobuz alături de alţi trecători grăbiți, ajungi în staţie şi eventual îi întrebi pe cei aflaţi deja acolo dacă a trecut recent autobuzul aşteptat de tine, sui în autobuz şi încerci, mai mult sau mai puţin cu succes, să nu îi atingi pe ceilalţi. Pe traseu auzi respiraţia celor de lângă tine, discuţiile celor care se cunosc, pe cineva vorbind prea tare la telefon, auzi zgomotul maşinilor şi claxoanele. Ajungi la job, ai colegi de birou, vă salutaţi, schimbaţi poate câteva cuvinte, fiecare se apucă de treaba proprie, în birou este un zumzet slab format din atingeri de taste, foşnit de hârtii, voci cu ton reţinut care schimbă informaţii, mai intră cineva, cere o hârtie sau o informaţie, mai schimbi două vorbe, apoi în pauza de masa cineva te întreabă dacă nu vrei un suc sau o pizza, mănânci şi mai socializezi un pic în pauza de cafea, apoi continui munca tot între oameni, iei din nou autobuzul, cu alţi oameni, te oprești să faci câteva cumpărături, tot în mulţime, eventual protestezi în sinea ta când te simţi înghesuit de cel din spatele tău de la coadă, apoi vii acasă şi te vezi cu familia, fiecare are ceva de povestit, toţi şi-au avut partea lor de interacțiuni … acum, că priviţi mai atent, vă daţi seama de cât de multe strokes aţi avut parte într-o zi?
Hai să ne uităm comparativ la o zi de pandemie, cu muncit de acasă: după cafea intri la duş şi cu un minim de îmbrăcat (partea care se vede în ecran) te aşezi la laptop şi ori scrii documente ori vorbeşti cu “bulinuţe”, fie că sunt ele capete umane fără corp, fie chiar bulinuţele cu numele, pentru că oamenii au cam deprins să stea cu camera închisă. Apoi mergi rapid în bucătărie să mănânci ceva, nu neapărat în acelaşi timp cu cei de acasă, pentru că nu se prea potrivesc programele. Înapoi la ecran şi “bulinuţe” până seara mai târziu – de multe ori te ridici doar când se face de masa de seara, pe care eventual o iei cu familia, dar nu aveţi prea multe de povestit, pentru că toţi aţi fost în aceeaşi privare de stimuli, aşa că plictisiţi fiind vă adânciţi în ecranul unui telefon mobil, şi citiţi aceleaşi ştiri pe mai multe canale diferite…
Cred că nu mai miră pe nimeni de ce, odată ce am scăpat de restricţii, foamea noastră de oameni a devenit evidentă. Ar fi bine să o satisfacem, pentru că nevoia de oameni este o nevoie fundamentală, nu departe ca importanţă de nevoile biologice de hrană şi adăpost.
Acum, că a venit primăvara, poate că fiecare am face bine să ne luăm timp de plimbare, nu doar în parcuri, ci şi pe bulevarde, sau să ne facem timp de concerte (în sală sau în aer liber), de a ieşi cu prietenii sau de a vizita locuri unde vom fi alături de alţi oameni: prea mult am fost privaţi de aceste interacţiuni întâmplătoare, dar care, deşi mici şi aparent nesemnificative – contribuie împreună la asigurarea echilibrului psihic uman, la nivel senzorial şi emotional. Şi cine ştie dacă printre oamenii aceia necunoscuţi din mulţime, nu ne vom “lovi” din când în când de vreo persoană cu care să ne recunoaștem asemenea şi cu care să legăm o relaţie mai semnificativă şi mai profundă…
[1] Berne, E. (2011). Games people play: The basic handbook of transactional analysis. Tantor eBooks.