Într-o postare anterioară am discutat despre factorii motivaționali; a venit momentul să detaliez modul în care se poate găsi motivaţie pentru o acţiune, cum se poate menţine motivația pe termen lung şi cum se poate îmbunătăți aceasta.
Primul pas ar fi definirea clară a obiectivelor (scopurilor). Sunt multe de spus despre obiective, şi voi încerca să le sistematizez:
- Ca să angajeze motivația spre acţiune, scopurile ar fi bine să fie bine detaliate şi cu un termen de realizare. “Să încep să slăbesc” nu e un scop suficient de bine definit, în timp ce “să pierd X kg până la sfârșitul anului” este un scop care motivează mult mai bine.
- Scopurile trebuie să fie realizabile; orice fel de scop nerealist, rezultat din ignorarea posibilităților personale reale sau dintr-un prea mare – şi nerealist – entuziasm, va fi rapid abandonat. Pe de altă parte obiectivul trebuie să fie suficient de ambiţios încȃt să se situeze în afara zonei de confort personal: să impună o schimbare, dar care să stea în putința persoanei, dacă depune efort (cu alte cuvinte obiectivul ar trebui să se situeze în ceea ce în psihologie poartă numele de zona proximei dezvoltări)
- Numărul de obiective trebuie să fie bine dimensionat: dacă sunt prea multe, deşi fiecare în parte este realizabil, energia personală se va disipa şi se va ajunge la proverbialul “cine aleargă după prea mulţi iepuri nu prinde nici unul”. Pe de altă parte, nici un număr prea limitat nu este de dorit; în fond atingerea scopurilor implică dezvoltarea personală iar numărul prea redus de obiective va duce la schimbări prea lente şi de aici la insatisfacție. Evident că este greu de dat rețete perfecte, dar orientativ, la nivelul unei perioade mai lungi de timp, de exemplu un an, este bine să existe cel puțin un obiectiv care să impună acţiune susținută şi continuă, două sau trei obiective care să ceară perioade de lucru dedicate şi un număr de obiective secundare – nu în sensul dimensiunii acestora ci ca zonă de dezvoltare în cazul în care atingerea obiectivelor principale a fost realizată şi mai există loc/energie pentru progres. Cu alte cuvinte obiectivele secundare sunt cele care ar fi plăcut să fie atinse dar care, dacă în final vor fi ignorate, nu vor crea impresia incapacității personale.
Al doilea pas este analiza obiectivelor din perspectiva cost – beneficiu. Inacțiunea are costuri, cu alte cuvinte efecte nedorite pe termen scurt, mediu şi lung. Acestea sunt de vizualizat clar, mai bine pe hârtie, la fel cum sunt de listat şi beneficiile acțiunilor propuse.
Al treilea pas este găsirea factorilor motivatori interni, inclusiv prin transformarea motivației extrinseci în motivaţie intrinsecă. A depune energie într-un proiect de complexitate ridicată pentru că “altfel se supără șeful şi risc să fiu concediat” este un factor motivator puternic, dar extrinsec. Pe de altă parte a reformula în direcţia “dacă voi realiza acest proiect voi căpăta încredere în competența mea, voi fi mândru de mine şi voi câștiga noi abilități” înseamnă a orienta motivația spre interior şi a vedea etapa de muncă susținută ca pe o provocare şi nu ca pe o povară.
Următorul pas este vizualizarea detaliată a drumului de parcurs pentru atingerea obiectivelor. In această etapă sunt de examinat obstacolele (externe sau interne) posibil a fi întâlnite, modul de depășire a acestora, etapele procesului şi timpul estimat pentru a pune în practică fiecare etapă. Şi aici ar fi de stabilit niște termene, iar detalierea ar trebui să fie suficient de avansată pentru a permite monitorizarea procesului. Evident, ca peste tot în psihologie, extremele sunt dăunătoare, deci o detaliere prea avansată poate fi detrimentală datorită riscului crescut ca, din cauze conjuncturale, o anumită etapă prea precis legată de un interval scurt de timp să nu poată fi pusă în practică. De exemplu, dacă obiectivul general ar fi atingerea unei situaţii academice bune (concretizată prin promovarea tuturor examenelor cu o medie generală peste 8), un sub-obiectiv rațional ar fi ca în fiecare săptămȃna să fie rezolvate sarcinile de învățare aferente, în timp ce “a învăţa 50 pagini pe zi, în fiecare zi” este prea restrictiv şi poate duce la demobilizare – nu de alta dar energia personală are fluctuații, inerent vor fi zile mai bune în care se poate face mai mult şi zile în care se dedică mai mult timp repausului.
Urmează monitorizarea atingerii obiectivelor fiecărei etape, atȃt în termeni reali (ce am realizat efectiv) cȃt şi în termeni de progres personal. Dacă obiectivul general a fost, de exemplu, obținerea unui job mai bun, faptul că într-o anumită perioadă de timp cineva a învăţat un noul limbaj de programare, sau a făcut progrese măsurabile în cunoașterea unei limbi străine, reprezintă un progres personal: în consecintă sub-obiectivul a fost atins, deşi poate persoana nu a ajuns încă în etapa depunerii de CV-uri la diverse companii.
Una din greșelile frecvente ce duce la reducerea motivaţiei este ignorarea nevoii de a se bucura de atingerea pragului aferent fiecărui pas pe drumul progresului. Cu ochii pe pasul următor, care pare greu, oamenii tind să uite să privească în urmă şi să vadă câte au realizat deja. A-ți da timp să te bucuri că ai mai făcut un pas, a te recompensa într-un fel sau altul pentru efort, este o sursă bună de menținere a motivaţiei pentru că ajută la a vedea procesul – chiar dacă scopul final este încă îndepărtat. A ști că te-ai angajat deja pe drumul împlinirii, a vedea acumularea de realizări şi a te simți mândru de ele înseamnă a-ți crește încrederea în ce poţi realiza – combustibil pentru menţinerea şi întărirea motivaţiei.
Nu în ultimul rȃnd, blȃndeţea cu sine este şi ea necesară. Uneori etapele propuse au fost prea ambiţioase şi deci au fost realizate doar parţial; alteori au apărut elemente conjuncturale neprevăzute, dar obiective, care au împiedicat progresul complet – este în regulă, viaţa este complexă şi faptul că la un moment dat nu s-a realizat totul, sau s-a realizat mai lent, nu anulează progresele deja făcute şi nu înseamnă că în viitor nu se vor face altele. A adopta o atitudine fată de sine critică, necruţătoare, este un factor demotivant puternic. Poate că ți-ai propus să faci mai mult fitness – faptul că o săptămână nu ai ajuns la sală pentru că au fost prea multe altele de făcut nu înseamnă că nu ești bun de nimic; înseamnă ca te-ai ținut de programul de exerciții fizice mai multe săptămâni şi că le vei relua îndată ce perioada dificilă de la job se va încheia; sau poate nu ai fost la sală, dar ai mers puțin pe jos in fiecare zi, pentru a nu-ti pierde complet forma fizică dobândită anterior.
In încheiere mai am de menţionat un lucru important: e nevoie ca oamenii sa-şi ofere suficiente perioade de odihnă. Nu îți poţi petrece absolut tot timpul studiind, chiar dacă scopul este elaborarea unei teze de doctorat în trei ani. E nevoie şi de câte o zi de somn, de mers la munte, de ieşit cu prietenii sau de timp dedicat unei activități culturale. Da, e de urmărit un scop, dar limitarea vieţii doar la acesta va duce ușor la epuizare, plictiseală, demotivare.
