Aţi remarcat vreodată, printre colegii dvs. de şcoală, unele persoane extrem de bine pregătite, dar care, înaintea unui test, păreau să se prăbuşească, le tremurau genunchii şi aproape că leşinau? Dacă da, cu siguranţă că vă gȃndeaţi că exagerează, “fac pe nebunii”, “se răsfaţă”, pentru că experienţa spunea că de fapt se vor descurca foarte bine. Dacă, pe de altă parte, aţi fost dvs. unul dintre aceştia, se poate ca doar fraza de mai sus să vă readucă în zona emoţiilor resimţite atunci, şi să vă facă să vă spuneţi: “de fapt eu nu eram chiar bine pregătit, dar am avut noroc, sau am picat pe subiect, şi în orice caz nu văd de ce colegii considerau că exagerez, eu ştiu foarte bine că aveam o mulţime de lipsuri”.
De fapt şi cei care se manifestă aşa, şi cei care îi observă şi li se pare că e ceva exagerat, au dreptatea lor. Manifestările de teamă nejustificată în faţa unui test sunt parte a unui fenomen psihologic numit anxietate de performanţă, care are mai multe aspecte, cele mai des întȃlnite fiind anxietatea examenelor (test anxiety), teama de vorbit în public (stage fear), anxietatea legată de cunoaşterea unor oameni noi (fobia socială), anxietatea de performanţă la locul de muncă sau anxietatea legată de performanţa sexuală. Toate aceste fenomene fac parte din aria anxietăţii, dar pot avea surse diferite iar gestionarea acestora implică de multe ori metode adecvate fiecărui tip de teamă, aşa că mi-am propus să le tratez separat.
In această “pastilă” mă voi referi la anxietatea legată de testare (examene, teze, teste de orice tip, legate de obţinerea unui calificativ școlar/profesional).
Baza pe care se dezvoltă acest fenomen se află de obicei în copilărie. Multă vreme societatea a avut un model de parenting care susţinea că pentru a stimula un copil să devină din ce în ce mai bun, acesta nu trebuie lăudat, ci mereu îndreptat spre mai bine, mai mult, mai repede, mai … cumva. Şi iată că generaţii întregi au crescut cu părinţi care niciodată nu păreau a putea fi mulţumiţi de succesul copilului. In loc de “ce frumos ai colorat”, copilul care abia învaţă să mȃnuiască un creion este mustrat pentru că a depăşit linia desenului; liniuţele paralele din clasa întȃi nu sunt destul de frumoase, deci după ce copilul a trudit să umple o pagină, mama i-o rupe şi îl invită să reia, pentru că “nu vezi că pe rȃndul 3 ai mâzgălit?”; vine matematica şi nota de 9 a copilului nu înseamnă decȃt mustrarea: “de ce nu 10?”. Ba chiar, dacă a venit copilul acasă cu 10, tot nu e suficient: “Câți au mai luat 10? De ce lucrarea ta nu are 10 cu felicitări?”. Vine sfȃrşitul anului şcolar iar părintele are neapărată nevoie de coronița asociată premiului întȃi: dacă s-a întâmplat ca odrasla să fie pe locul doi, atunci părinții nu se mai deranjează să vină la serbare, pentru că oricum “le-ar fi rușine în faţa celorlalţi părinţi” (bănuiesc că mulţi cititori deja recunosc unele din cele de mai sus, sau pot completa cu exemple similare). Ce se întâmplă cu copilul? Pe de-o parte un lucru bun (cel existent în intenţia părinţilor) – învaţă să muncească bine şi temeinic. Pe de altă parte însă, îşi dezvoltă subconştient credinţa că doar poziţia de top le poate aduce acceptare, că în faţa unui rateu ar pierde dragostea părinţilor, nu de alta dar părinţii nu le-au spus niciodată acestor copii că de fapt o notă mai mică nici pe departe nu-i va elimina din familie, nu-i va înstrăina de părinţi şi nu îi va face să îşi piardă dragostea şi suportul lor.
Se mai întâmplă, în cazuri mai rare, şi fenomenul complet opus: părinţii sunt atȃt de laudativi cu tot ce face copilul, încȃt acesta s-a obişnuit că este perfect, iar confruntarea cu o realitate obiectivă în care nu a reuşit să performeze suficient îl dezarmează total – inclusiv pentru faptul că părinţii, în loc să îl sprijine să vadă unde putea face mai bine, continuă să îl laude; se creează astfel o discrepanţă între lumea familiei şi cea exterioară, pe care copilul nu știe să o gestioneze, şi nici nu este susţinut să înveţe să o fac㸠drept care va începe să se teamă, neputȃnd anticipa nivelul real al cerinţelor unui test.
Rezultatul este că, încet-încet, copilul acumulează o teamă de examinări; în plus are dificultăţi de a-şi analiza nivelul propriu de performanţă (o poate face doar prin examinări, adică folosind sisteme de referinţă exclusiv externe şi nici unul intern, nici pe cel absolut, nici pe cel al comparației cu propria performanţă în situaţii similare trecute) iar stima de sine scade considerabil şi apare nesiguranţa.
La rȃndul ei, această nesiguranţă aduce alte neajunsuri: mai întȃi că îndeamnă la nopţi nedormite care scad capacitatea de concentrare şi cresc riscul de neatenţie la test (cu concluzia că persoana nu a învăţat suficient de mult, cȃnd de fapt rateul a fost datorat gradului de oboseală) şi apoi că poate conduce la supraînvăţare (despre care am discutat aici), care de fapt reprezintă o scădere a performanţei, şi nu – aşa cum greşit ne aşteptăm – o creştere a acesteia.
Dar oare cum ar trebui să procedeze părinţii ca să nu inducă odraslelor anxietatea de testare?
În primul rȃnd să le aprecieze eforturile – chiar dacă nota nu este chiar maximă, sau liniuţele nu sunt ele chiar paralele, copilul s-a străduit. Apoi să îl întrebe pe copil de ce ajutor ar avea nevoie – dacă e mai mic, acest ajutor poate fi oferit ca o joacă (“hai să colorăm împreună” – iar mama poate susține uşor mȃna micuţului ca să nu mai depăşească aşa de tare linia). In plus, părinţii ar trebui să remarce progresul (“bravo, nota asta la matematică e mai bună decȃt cea anterioară, se vede că te-ai străduit mai mult”). In plus copilul ar fi să fie stimulat spre mai bine, şi nu ameninţat (explicit sau implicit) cu o pedeapsă, în cazul unei nerealizări. De asemenea comparaţia cu ceilalţi (“de ce copilul vecinilor poate şi tu nu?”) ar trebui să dispară – motivarea ar fi bine să vină din utilitatea pentru copil a ceea ce a făcut (la început legată de aprobarea primită, iar mai apoi, cȃnd mai creşte, de faptul că învăţȃnd pune baze pentru o construcţie de viaţă viitoare). In cazul unui eşec e mai bine să fie văzute cauzele: a uitat că are un capitol în plus şi nu l-a învăţat (atunci ar fi să fie stimulat să noteze şi să verifice), e ceva ce nu a înţeles (e de explicat) sau nu şi-a dat seama de efortul necesar şi care e sistemul de referinţă al notării (caz în care ar fi de văzut timpul şi efortul depus, iar în următoarea situaţie de examinare de monitorizat efortul pe parcurs, nu doar rezultatul final). Şi nu în ultimul rȃnd, copilul trebuie reasigurat că rezultatul mai slab nu-i va aduce retragerea dragostei părinţilor.
Bine, bine, asta e util cu viitorul meu copil, dar ce mă fac eu, licean sau student, sau chiar persoană matură, care am deja anxietatea testelor bine instalată?
Răspunsul e cam acelaşi – o persoană cu anxietate de performanţă ar trebui să îşi aplice sieşi ceea ce am recomandat mai sus părinţilor. Cu alte cuvinte să îşi spună că şi dacă nu va fi perfect este în regulă – dintr-un rezultat mai slab poate afla unde a fost deficitar(ă) şi cum poate îmbunătăţi asta în viitor. Să vadă că a depus un efort, şi să se felicite pentru asta, apoi să se întrebe dacă în raport cu sine însuşi a făcut mai bine decȃt anterior sau nu. Să privească la experienţele trecute şi să îşi dea seama care e nivelul de efort normal a fi depus, să îl depună şi apoi să se oprească, să îşi dea timp de somn şi relaxare. Să se concentreze pe ce va aduce achiziţia materialului pentru universul propriu cognitiv, şi mai puţin pe comparaţia cu ceilalţi – nota ar trebui să fie doar un sistem de comparare a efortului cu cerinţele, şi nu un criteriu pentru a se considera mai prejos de ceilalţi. Nu în ultimul rând, să fie blȃnd cu sine, şi să accepte că uneori situaţia e de aşa natură că nu poţi fi cel mai bun. Să vadă schema mare a lucrurilor, şi să prioritizeze în consecinţă – uneori, pe lângă examen, viaţa mai vine şi cu alte cerinţe, că e vorba de a îngriji o persoana apropiată bolnavă, a preda o lucrare importantă la job sau a atinge alte scopuri importante personale. Ca de obicei în psihologie, echilibrul este cheia: a accepta că “am luat examenele din sesiunea asta cu note doar de 8 şi 9 pentru că am avut în paralel un job” este în regulă, în timp ce a cere imperativ profesorului să te treacă pe nimic pentru că “am fost la muncă” sau a sacrifica nopţile încercȃnd să înveţi de 10 după un job obositor de 8-10 ore pe zi înseamnă a merge pe o extremă care nu va aduce satisfacţii şi este extrem de dăunătoare psihologic.
Nu este simplu, dar se poate. Nu se poate peste noapte, dar se poate în timp – şi dacă procesul pare greu de parcurs de unul singur, mai există şi terapie.
Mai este însă ceva de adăugat: nu e cazul să confundaţi anxietatea testării cu doza normală de îngrijorare care apare în faţa oricărui eveniment necunoscut. O oarecare “strȃngere de inimă” şi tremurat al genunchilor intră în normalitate, iar oricine a depus un efort onest pentru a se pregăti îşi va da seama că acestea dispar în momentul în care vede subiectele şi îşi dă seama că îi stă în putere să le rezolve. In timp, prin cumularea efortului de învăţare cu testarea realităţii prin examinare, fiecare poate ajunge la o măsură a lucrurilor, astfel încȃt, la un moment dat, înainte de examen, să îşi spună “gata, am terminat de învăţat pentru testul ăsta” iar în timpul examenului să ştie cȃnd este momentul să predea lucrarea, pentru că a tratat toate subiectele la nivelul cerinţelor.
Am să direcționez ultima frază către unii din studenţii mei, prezenți, trecuți sau viitori, dar sunt convinsă ca va folosi mai multora: a scrie mult peste subiect NU este un semn că știi mai bine, ci că fie eşti nesigur pe tine, fie că nu ai capacitatea de selecție a răspunsului corect, deci te poţi aștepta să fii depunctat; a scrie toată materia sau tot capitolul la un examen NU este cheia succesului, un profesionist este de așteptat să fie selectiv şi critic în materialele pe care le propune!
