Probabil că mulţi dintre dvs. aţi întȃlnit, cel puţin odată, persoane care, fără a li se cere părerea, au afirmat despre ceva ce dvs. aţi spus sau aţi făcut “asta nu e în regulă, ar trebui să faci terapie!”. Mie cu siguranţă mi s-a întȃmplat asta de mai multe ori, şi de fiecare dată m-am simţit uşor iritată. Probabil asta poate explica şi faptul că, uneori, cȃnd spun că sunt psihoterapeut, unii din cei din jur se grăbesc să îmi spună, oarecum ca justificare “eu nu cred că am nevoie de terapie, eu post să îmi rezolv problemele singur(ă), şi dacă întȃmpin dificultăţi citesc diverse cărţi sau ascult podcast-uri”. E de crezut că respectivele persoane au auzit şi ele remarci de tipul “asta nu e în regulă…” şi – presupunȃnd că eu le-aş fi reluat – s-au grăbit să vină cu argumente contra terapiei.
Cred că persoanele respective s-ar mira, poate, să afle că ultimul lucru pe care mi-l doresc, atunci cȃnd întȃlnesc social pe cineva, este să îi fac vreo analiză psihologică şi să îi găsesc probleme care să ceară terapie. De fapt eu consider că a oferi aprecieri necerute este intruziv şi a sugera cuiva aproape necunoscut să meargă în terapie este o încălcare gravă nu doar a regulilor de politeţe ci şi a graniţelor personale.
Dar, dincolo de asta, cine şi de ce ar trebui să facă terapie?
O primă categorie ar fi cea a persoanelor cu afecţiuni clinice, cu alte cuvinte a celor care au un diagnostic psihiatric. Este probabil mai puţin cunoscut, dar pentru afecţiunile clinice se recomandă psihoterapie însoţită de medicaţie sau doar psihoterapie, însă niciodată tratament medicamentos singur. Există afecţiuni clinice, precum bulimia sau anorexia, care nici nu au un tratament medicamentos psihiatric (cel mult tratament de suport de medicină generală), în timp ce altele, precum de exemplu depresia sau anxietatea, în care se poate folosi medicaţie dar de fiecare dată însoţită de terapie. Nu de alta dar medicaţia singură poate atenua efectele, dar nu rezolva cauzele. Comparaţia pe care o folosesc este că pentru o persoană cu anxietate severă, de exemplu, a lucra fără medicaţie e ca şi cȃnd ar încerca să facă în minte calcule complicate, în timp ce în jurul ei este un zgomot de hală industrială; medicamentele atenuează zgomotul, dar persoana tot trebuie să facă efortul de a calcula. Tot aşa, în cazul afecţiunilor clinice pentru care există medicaţie (şi nu pentru toate există), pastilele dau un nivel de confort suficient de ridicat pentru ca persoana să poată privi la sine şi găsi rădăcinile suferinţei proprii, poate acţiona asupra lor şi îşi poate reconstrui un univers psihic mai echilibrat, care să lase mai puţin loc repetării tulburării clinice.
Dincolo de aceste cazuri, care statistic nu depăşesc cȃteva procente din populaţie, există persoane care traversează crize existenţiale: ca este vorba de lipsa de încredere în sine, că sunt abuzate şi nu reuşesc să gestioneze situaţia, că trec prin evenimente neplăcute în viaţă, că au dificultăţi de integrare socială … toate aceste problematici sunt general umane şî probabil că fiecare om se întȃlneşte in decursul vieţii cu aşa ceva.
Dar oare ar trebui să meargă la terapie toată lumea?
Răspunsul este că nu. Multe persoane reuşesc să gestioneze cu succes dificultăţile de moment, reuşesc să se adapteze la schimbări, îşi văd lipsurile şi le corectează, găsesc calea de a dezamorsa conflictele; unii de unii singuri, alţii cu ajutorul celor din jur. În plus, nimeni nu este şi nu va fi niciodată perfect, fiecare dintre noi are anumite zone mai bune şi altele cu oarecare deficit, iar a căuta doar problemele fără a vedea ansamblul este cȃt se poate de păgubos.
Dar cȃnd ar fi de mers la terapie?
Mai întȃi cȃnd o persoană nu se simte bine cu sine însăşi, şi fie nu ştie să definească ce nu merge, fie ştie unde e problema dar nu întrevede vreo soluţie de rezolvare. Să ne înţelegem, sunt probleme cu care se poate merge înainte toată viaţa, atȃta vreme cȃt o persoană găseşte suficiente surse de satisfacţie. Să spunem că o persoană este mai timidă – atȃta vreme cȃt nu îşi doreşte neapărat să facă o carieră în actorie, de exemplu, poate rămȃne cu timiditatea o viaţă întreagă atȃta vreme cȃt simte că asta nu este ceva ce o deranjează cu adevărat. Poate o persoană are o fobie, de exemplu fobia şerpilor – cum posibilitatea de a întȃlni în viaţa curentă astfel de reptile este nesemnificativă, nu există o nevoie imperioasă de a merge la terapie pentru asta. Nevoia de terapie apare şi atunci cȃnd funcţionarea socială a persoanei este afectată – de exemplu anxietatea de vorbit în public poate împiedica pe cineva să acceadă la un nivel superior în profesie, sau dificultăţile de comunicare pot afecta relaţia de cuplu, caz în care probabil că terapia ar ajuta.
Mei există şi situaţia în care o persoană este o povară pentru cei din jur: o persoană prea dependentă, sau una prea anxioasă, pot deveni rapid greu de dus pentru prieteni sau familie, iar părinţii cu probleme psihologice pot avea o influenţă negativă asupra copiilor. Şi în aceste cazuri ar fi de recomandat terapia, atunci cȃnd alte metode au eşuat.
Pȃnă la urmă însă a alege calea terapiei este o opţiune personală şî nu ceva ce faci pentru că ţi-a spus cineva că ceva nu este în regulă. Şi cu siguranţă că terapia nu este unica metodă de a depăşi crizele personale; cel mult e o metodă mai eficientă decȃt altele.
Şi ar mai fi de spus ceva: din păcate, nu întotdeauna terapia produce schimbarea. Unele persoane chiar nu au capacitatea de a se schimba: unele pentru că nu pot, altele pentru că de fapt nu vor. Deci există şi posibilitatea ca cineva să stea multă vreme în terapie dar fără a înregistra vreun progres major. De fapt în cazul acestora ceea face terapia este să împiedice agravarea situaţiei. De multe ori eu folosesc o metaforă provenită din cealaltă profesie a mea, cea de inginer chimist: terapia este un catalizator, face ca schimbările să se producă mai rapid, dar doar dacă acestea stăteau în putinţa persoanei.
Şi totuşi, de ce ar merge cineva în terapie?
Dintre persoanele fără diagnostic clinic, cel mai des apelează la terapie persoanele care se confruntă cu o situaţie neplăcută, de tipul unui divorţ, al decesului cuiva apropiat, cu conflicte interpersonale majore, etc. Mai vin şi cei care îşi doresc să facă schimbări în universul propriu, să îşi învingă anumite temeri, să renunţe la obiceiuri greşite, să depăşească anumite blocaje psihice. Pentru aceştia, ca şi pentru cei cu diagnostic clinic, terapia este de un real ajutor.
Pe de altă parte eu cred că fiecare dintre noi ar avea un real avantaj dacă ar parcurge din cȃnd in cȃnd un proces de dezvoltare personală. Nu pentru că îşi vede vreo problemă, ci pentru că intuiește că poate fi mai mult decȃt este acum, că îşi poate găsi noi dimensiuni interioare şi că se poate dezvolta în direcţii noi. “Mă simt bine cu mine şi cu cei din jur, dar oare aş putea să fiu şi mai bine?” – asta ar fi întrebarea la care răspunde procesul de dezvoltare personală.
Dar în nici un caz nu e de venit în terapie pentru că cineva, în treacăt, ţi-a “aruncat” o critică şi te-a trimis la psiholog. Probabil că cei care fac astfel de observaţii mai degrabă proiectează asupra celor din jur dificultăţile proprii.
Da, sunt şi cazuri cȃnd cineva vede suferinţa unei persoane apropiate şi încearcă să o ajute: în acest caz a sugera terapia este în regulă, dar acest lucru este de făcut cu blȃndeţe şi în nici un caz intruziv, şî oricum nu ca subiect de discuţie publică.
Mai este şi cazul persoanelor care au parcurs ele însele un proces terapeutic şi sunt foarte mulţumite de rezultate; ele chiar îşi doresc să împărtăşească succesul propriu şi este foarte frumos că sunt conştiente de asta; pe de altă parte au de reţinut că fiecare persoană este diferită, fiecare are ritmul propriu, priorităţile proprii şi că în final decizia spre terapie sau dezvoltare personală este pur individuală.
