De câţiva ani încoace ţin un curs de psihologie pentru ingineri (probabil singurul din Politehnică). De fiecare dată, la primul curs, încep prin a-i ruga să ridice mâna pe cei care cred, sau au auzit pe cineva afirmând că “psihologia e o abureală” apoi pe cei care cred, sau au auzit pe cineva afirmând că “cine se duce la psiholog e nebun”. De obicei cu astea două întrebări ajung sa am tot amfiteatrul cu mâinile ridicate, aşa că m-am gândit că poate ar trebui clarificate câteva lucruri pentru toţi cei care cred – sau au auzit pe alţii afirmând – una din cele de mai sus.
Zoom-in pe anul I, semestrul I, facultatea de psihologie, unde printre primele lucruri care au trebuit “introduse” în capul aspiranţilor psihologi a fost acela că legile psihologiei sunt:
- Statistice
- Probabilistice
- Teleologice
- Pam! Pam!
Nu, ultima nu a fost nici pe tablă şi nici în discursul profesoarei, dar a răsunat clar în capul meu, de inginer din măduva oaselor şi până în vârful degetelor. Urmată de un scărpinat în cap (mental), de o strâmbătura (sper că tot mentală, nu de alta dar eram într-o bancă destul de aproape de catedră încât să se vadă) şi de întrebarea (pe care aproape am rostit-o cu voce tare): “păi dacă nu am uitat eu toată matematica şi limba română, statistic şi probabilistic e acelaşi lucru, nu-i aşa?” Mai adăugaţi la asta şi faptul că brusc mi-am amintit de melodia aia din Alice in Wonderland cu “What a nice girl like you is doing in a place like this?” şi că mi-am spus că le dau circa două ore şansa să revină la realitate sau mă las de aiureala asta cu psihologia.
Mi-a luat ceva mai mult de două ore să înţeleg, şi aş zice că au fost ani până am ajuns să şi interiorizez asta, cu alte cuvinte ca atunci când îmi pun “pălăria de terapeut” să funcţionez în baza celor de mai sus.
Hai să explic un pic, pentru cei care, ca şi mine în anul I de psihologie, au o formaţie de ştiinţe exacte. Păi în fizică, chimie, biologie, dacă o lege are un singur caz în care nu funcţionează, atunci întreaga lege este invalidată, iar coşul de gunoi al ştiinţelor este plin de teorii care au părut că merg – până s-a găsit un caz în care nu se aplicau … deci a fost necesară altă lege. Ca să dau un exemplu, legea conservării volumului funcţionează în toate cazurile, iar dacă s-ar găsi o situaţie în care volumul iniţial şi cel final, în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune, nu ar fi acelaşi, atunci fizicienii şi-ar sufleca mânecile şi s-ar pune pe căutat noua lege în timp ce inginerii s-ar întreba probabil care ţeavă picură, unde e fisura şi cum o lipim.
Ei bine, cei care – pe bună dreptate – sunt educaţi să funcţioneze aşa, ei sunt aceia care ajung la concluzia că “psihologia e o abureală”. Pentru că practic orice fel de lege psihologică ar auzi enunţată, ar găsi cu mare uşurinţa un contra-exemplu, un caz în care este evident că legea nu se aplică – urmarea logică fiind că este invalidată în totalitate.
Dar … uite că aici intervine partea cu statistic şi probabilistic. Legile psihologice au aceste caracteristici, că nu se aplică la toată lumea, ci la majoritatea oamenilor, şi că pentru o persoană anume nu se aplică de fiecare dată ci în majoritatea cazurilor; şi cu asta am lămurit şi de ce psihologii au nevoie să folosească statistic şi probabilistic cu două înţelesuri diferite, şi de ce de câte ori cineva face cunoştinţă cu o lege psihologică, imediat poate identifica nu una, ci probabil mult mai multe excepţii.
La asta se mai adaugă şi caracteristica de “teleologic” (care pentru mine a însemnat mai întâi o incursiune în “toata viaţa am fugit de filozofie, oare cu ce am greşit să îmi dea cineva în cap cu cuvinte din astea?”) care înseamnă, pe scurt, că între cauză şi efect în psihologie se interpune ceva care nu există în ştiinţele exacte, şi anume voinţa umană. Cu alte cuvinte o lege psihologică nu se aplică tuturor, nu în toate cazurile şi se aplică doar dacă nu cumva vrei tu să nu se aplice. Aiuritor tare, nu?
Pai hai să luăm un exemplu, să vedem dacă devine mai clar. Să zicem ca luăm enunţul “persoanele nesigure de sine, în situaţii anxiogene, tind să îşi roadă unghiile”. Că se întâmplă, asta a observat toată lumea (şi probabil unii chiar şi-au privit, în acest moment, propriile unghii). Dar … nu toți oamenii îşi rod unghiile (unii se joacă nervos cu pixul, unii miscă ritmic piciorul, unii …se poate continua). Şi chiar şi cei care au tendinţa să îşi roadă unghiile nu o fac dacă le au proaspăt aranjate. In plus, dacă se află în anumite situaţii în care modul în care se prezintă în faţa celorlalti este important (la un interviu de exemplu) chiar şi aceia cu unghiile roase se pot controla să nu o facă.
E oarecum greu pentru cine vine din zona “nu se aplica o data, nu e corectă legea” să înţeleagă la nivel profund că psihologia lucrează cu sisteme de o complexitate ne-egalată de cele din ştiinţele fizice; dar odată ce s-a înţeles asta am scăpat de “psihologia e o abureală” (şi nu pot decât să mă bucur că pentru majoritatea studenţilor mei, în majoritatea situaţiilor, opinia asta nu mai e prima care le răsare în minte).
Apoi mai este şi părerea, destul de bine înrădăcinată, mai ales la persoanele mai în vârstă, că dacă mergi la psiholog (a se citi psihoterapeut) eşti nebun. Asta vine dintr-o particularitate istorică a României, şi anume din faptul că în 1978 statul Român comunist a desfiinţat prin lege psihologia. Cu alte cuvinte cuvântul şi specializarea psihologie au dispărut complet (pentru cei mai tineri care nu au idee cum se poate asta o să vă spun că într-un dicţionar comunist de prin 1950 cibernetica era definită drept “pseudo-ştiinţă prin care oligarhia burgezo-mosierească urmăreşte să ţină în robie proletariatul” – adaugaţi voi “pam! pam!” la sfârsit).
Acuma de, să dai o lege la nivel juridic e una, să se întample şi în practică – asta e cu totul altceva. Păi hai să zicem că mâine apare o lege care ar zice că matematica nu există. Nu ar mai scrie matematică nici pe orarele de şcoală, nici pe diplome şi nici pe fişele de post. Dar asta nu înseamnă că matematica ar dispărea: probabil că geometria ar fi preluată şi studiată la cartografie de exemplu, analiza matematică la fizica particulelor, trigonometria de cei care se ocupă de undele radio, şi aşa mai departe, matematica ar continua să existe şi să fie folosită, dar în deghizare.
Cam la fel s-a întâmplat cu psihologia după ce a fost interzisă – s-a împărţit în bucăţi pe care le-au preluat cei din disciplinele conexe, adică cei care aveau cel mai mult nevoie de asta: psihologia consumatorului a fuzionat cu marketingul, psihologia muncii şi cea organizaţională au migrat către management, psihologia învăţării a mers la pedagogie … iar psihoterapia a ajuns în curtea psihiatrilor. Fiind cei mai aproape de domeniul psihoterapiei, de voie – de nevoie, psihiatrii au trebuit să învete şi psihoterapie, pentru că nu toate problemele minţii umane se pot trata medicamentos (în fapt majoritatea nu se pot trata cu medicaţie).
Au trecut suficient de mulţi ani până când psihologia a redevenit legală, şi încă şi mai mulţi până s-au format specialişti, aşa că nu-i de mirare că s-a păstrat (şi încă se mai păstrează) confuzia psihiatrie-psihoterapie.
Psihologia azi în România şi-a recăpătat dreptul juridic de a exista, şi alături de ea psihoterapia. Care psihoterapie nu se ocupă cu precădere de “nebuni” (deşi psihoterapia este de multe ori însoţitoare a tratamentelor medicale psihiatrice) ci este un suport pentru persoanele care nu au un diagnostic clinic, dar au nevoie de însoţire pentru a-şi rezolva problemele sufleteşti sau a se dezvolta pe dimensiunea eului propriu.
Şi pentru ca tot am zis că scriu asta “pentru ingineri”, o să mai adaug ceva. Am auzit de multe ori opinia că “de ce să ma duc la terapie, îmi pot rezolva problemele şi singur”. Perfect adevărat. Psihoterapeutul acţionează doar ca un catalizator. Dacă în înteriorul tău nu există puterea de a te schimba, de a evolua, de a închide răni şi conflicte interioare, atunci nici “cel mai tare din parcare” terapeut nu va putea face asta în locul tău. Dar dacă există capacitatea asta în interiorul tău, un psihoterapeut poate fi de folos în a parcurge etapele mai rapid, cu mai puţine ocolişuri şi rătăciri spre metode care nu dau rezultate şi (poate) cu mai puţin zbucium interior. Cu alte cuvinte, ca pentru ingineri, eficienţa procesului creşte exponenţial cu suportul unui specialist. De ce ai vrea să funcţionezi ineficient ?
