In anii în care am început să mă interesez, şi apoi chiar să studiez serios psihologia şi apoi psihoterapia, am fost mereu mirată să întâlnesc persoane care consultau cu regularitate fie astrologi, fie vrăjitoare sau ghicitoare, ba chiar unele (altfel cu educaţie, prestanţă şi poziţii profesionale strălucitoare) care mergeau luni la astrolog, marţi la vrăjitoare, miercuri la duhovnic şi joi la psihoterapie (mă rog, exagerez un pic, dar e pe-acolo…).
Alăturarea asta absolut aiuritoare de surse de “ajutor în viaţă” şi credinţa optimist/exuberantă în ceea ce venea din toate sursele în mod egal m-a mirat multă vreme; interesant este că am găsit explicaţia în zona ştiinţifică, atunci când “săpam” pentru a găsi orientarea psihoterapeutică potrivită mie.
Atunci am aflat că toate orientările psihoterapeutice, indiferent de curentul teoretic din care s-au dezvoltat, au un număr de factori comuni. Nu o să îi enumăr pe toţi aici, am să mă refer însă la trei dintre aceştia, care se regăsesc măcar în parte la toate îndelednicirile, mai mult sau mai puţin oneste, de mai sus.
Una ar fi relaţia terapeutică, care se stabileşte între cel care are nevoie şi cel care oferă suport. Alte două sunt mitul şi ritualul terapeutic. Da, psihoterapia lucrează nu doar cu metode şi tehnici derivate din suportul teoretic ştiinţific al psihologiei ci şi cu mituri şi ritualuri (am adăugat câteva referinţe bibliografice serioase la sfârşit, dar nu sunt nici pe departe singurele). In psihoterapie este acceptat faptul că atâta vreme cât cei doi din relaţia terapeutică au în comun încrederea într-o metodă, aceasta funcţionează. Multe din metodele şi tehnicile psihoterapeutice au o bază teoretică solidă, altele însă sunt doar acceptate că funcţionează făra să se ştie prea bine exact de ce (sau mai bine zis fără să se ştie încă, sistemul psihic uman e suficient de complex ca să nu se ştie înca totul, iar dacă simţiti vreo revoltă când citiți asta, amintiți-vă că în antichitate se puteau prezice revărsările Nilului şi în consecință nevoile agricole după mişcarea stelelor: nimeni nu avea nici o idee despre legile lui Keppler sau despre cum se mişcă pământul în jurul soarelui, dar experienţa multor generaţii arătase că sistemul chiar funcţionează).
Mai mult decât atât, primul scop al psihoterapiei este a reda speranţa, lucru care se întâmplă şi consultându-i pe unii din cei menţionaţi mai sus.
Bine bine, mă veţi întreba, atunci de ce să mă duc la psihoterapie, unde din capul locului mi se va propune un program de 12, 20 sau 50 de şedinţe şi să nu rezolv “dezlegarea de deochi” într-o singură întâlnire cu vrăjitoarea? Şi de ce să nu mă duc la biserică mai bine, că acolo nu costă? (de fapt nu costă explicit, cum se întâmplă la terapie).
Primul lucru asupra căruia aş atrage atenţia este că din cei de mai sus, doar psihoterapeutul profesează conform unui cod etic. Două elemente din acest cod ar trebui să nu fie uitate:
- In primul rând codul etic al psihoterapeutului are ca primă cerinţă a avea în vedere cel mai bun interes al clientului. Cu alte cuvinte tot ce va face (sau nu va face, vorbim despre asta mai jos un pic) terapeutul va fi în sprijinul clientului. Pentru vrăjitoare, ghicitoare sau astrolog nu e greu de văzut că principalul scop e câştigul material. In cazul duhovnicilor lucrurile sunt puţin mai nuanţate, în sensul că spiritualitatea este considerată element de rezilienţă şi în psihoterapie, iar suportul unei comunităţi religioase poate fi un ajutor enorm pentru persoanele care traversează perioade dificile. Totuşi, pentru un preot, apărarea credinţei este principala cerinţă, şi nu vreau să îmi imaginez prin ce frământări interioare ar putea să treacă un duhovnic onest atunci când i-ar prezenta cineva imaginea unei familii cu violenţă conjugală în condiţiile în care, după ştiinţa mea, Biserica nu acceptă desfacerea căsătoriei.
- În al doilea rând, codul etic al psihoterapeutului are inclusă cerinţa confidenţialităţii (care există şi în cazul preoţilor, sub forma secretului spovedaniei). Nu cred că cineva care a mers la astrolog ar fi confortabil ca mâine sau peste câţiva ani să se regăsească pe site-ul de promovare al serviciului cu nume, prenume şi problemă rezolvată de astre … chiar dacă a fost acolo doar de curiozitate.
Şi totuşi, de ce atât de mulţi aleg altă cale decât psihoterapia? Ar fi de menţionat părerea care încă circulă în societate că “dacă mergi la psiholog eşti nebun” (şi pe care am explicat-o aici), dar mai ales faptul că în timp ce “competitorii” propun un miracol, psihotrapeuţii propun un proces.
Dificultatea constă pe de-o parte în faptul că noi ne-am obişnuit cu procesul medical, în care mergi la cabinet, faci nişte analize, apoi primesti o reţetă şi – după ce iei medicamentele exact aşa cum ţi-a spus medicul – te faci bine. In psihoterapie lucrurile stau exact pe dos, şi anume atât găsirea soluţiei unei situaţii problematice cât şi punerea ei în aplicare sunt practic în întregime în sarcina clientului. Căutarea, privitul spre sine, mobilizarea forţei interioare nu sunt de loc uşoare, aşa că atracţia de a participa la o “vrajă” (sau a posti 3 zile şi a te ruga, sau a aştepta acea conjuncţie miraculoasă a astrelor care îţi va aduce succesul) este extrem de mare. In celelalte cazuri se va întâmpla pentru tine, în timp ce în psihoterapie e nevoie să faci tu să se întâmple, cu alte cuvinte ai nevoie de angajament, de a lucra cu tine, de a parcurge un drum greu şi în multe cazuri dureros. Nu de puţine ori, în psihoterapie, înainte de a fi mai bine e mai rău, deoarece pe măsură ce parcurgi drumul spre tine însuţi se întâmplă să ai nevoie să reînvii, pentru a vindeca, răni de mult îngropate. Aşa că pare mult mai la îndemână să crezi în ritualul vrăjitoarei, nu-i aşa? Mai ales că un astfel de ritual, dacă tu crezi în el, pe termen scurt are destul de multe şanse să îţi mobilizeze resursele interioare pentru a te ajuta să depăşeşti un moment dificil.
Şi atunci totuşi de ce să mergi la psihoterapie?
- Pentru că psihoterapia este undiţa, şi nu peştele. Odată ce ai intrat într-un proces terapeutic asumat, vei putea înfrunta cu succes nu doar situaţia cu care ai ajuns în cabinet, ci şi multe alte situaţii viitoare, deoarece procesul terapeutic îţi mobilizează toate resursele şi te ajută să le foloseşti în orice împrejurare, pe când – în celelalte cazuri – fiecare situaţie nouă cere o nouă vizită la “specialist”.
- Pentru că în psihoterapie procesul schimbării este în întregime sub controlul tău, ca obiective, viteză şi proces în sine. Psihoterapeutul va discuta cu tine aceste obiective şi va cere feed-back permanent pentru a ajusta planul de intervenţie la nevoile tale.
- Pentru că schimbarea obţinută în cadrul procesului psihoterapeutic este de profunzime, durabilă şi mai ales este a ta. Da, ştiu că este extrem de frustrant pentru cei care intră în cabinet sperând că vor primi un algoritm conform căruia să îşi ducă viaţa şi în schimb primesc întrebări şi uneori nişte teme de auto-observare. Psihoterapeutul este o oglindă a ta, este şi va fi acolo pentru tine, de partea ta, dar nu poate parcurge procesul pentru tine ci doar să fie alături de tine şi să te sprijine atunci când ţi se pare că stai pe loc.
- Pentru că psihoterapeutul are la îndemână o varietate de metode şi tehnici care şi-au demonstrat eficacitatea, şi pe care ţi le poate pune la dispoziţie pentru a-ţi facilita procesul propriu.
- Pentru că psihoterapeutul a făcut la rândul lui psihoterapie – poate e mai puţin cunoscut, dar nu poţi capăta dreptul de practică până când nu ţi-ai rezolvat tu însuţi problemele profunde, altfel rişti să le transferi clientului şi să-i îngreunezi, complici sau chiar împiedici procesul. Când cineva e afectat de o problemă personală, atunci aceasta colorează toate ariile vieţii, şi cu mare uşurinţă cineva care nu a lucrat cu sine pe acest subiect poate să confunde problema sa cu cea a clientului. Şi uite aşa mergi la o vrăjitoare proaspăt părăsită de soţ şi îi spui că ai o anumită problemă iar ea va vedea imediat în globul de cristal o presupusă amantă a soţului tău, care te-a deocheat …Cum se va resimţi relaţia de cuplu nu are sens să discutăm …
- Pentru că psihoterapeutul are în spatele lui un sistem: supervizor, colegi de intervizare, cursuri de formare continuă (şi ele obligatorii pentru păstrarea dreptului de liberă practică) deci dacă la un moment dat procesul tău e într-un impas, psihoterapeutul nu este limitat la ce ştie el ci are un intreg rezervor de cunoştințe din care să extragă ceea ce ai tu nevoie.
Da, psihoterapia este calea dificilă, lungă şi în care ai de muncit tu, nu îţi ia nimeni durerea cu mâna, nu se întâmplă nimic peste noapte … dar se întâmplă şi ce se întâmplă este durabil, profund, pentru tine, cu tine şi mai ales … prin tine!
Referinţe bibliografice
Frank, J. D. (1985). Therapeutic components shared by all psychotherapies. In Cognition and psychotherapy (pp. 49-79). Springer, Boston, MA.
Wyrostok, N. (1995). The ritual as a psychotherapeutic intervention. Psychotherapy: Theory, Research, Practice, Training, 32(3), 397.
Kirmayer, L. J. (1999). Myth and ritual in psychotherapy. Transcultural Psychiatry, 36(4), 451-460.
