Despre psihoterapie, teme şi stadiile schimbării

Un lucru cunoscut pentru cei care au avut vreodată de-a face cu psihoterapia, şi probabil neștiut de cei care nu au făcut asta vreodată, este faptul că psihoterapeuții dau teme; şi de obicei le şi controlează într-un fel sau altul (deşi – spre deosebire de activitatea şcolară – aceştia nu dau note, ba nici măcar calificative de tip admis/respins).

O parte din clienții mei le acceptă şi le şi fac, alţii … le primesc şi ori aleg să le ignore ori uită de ele, în timp ce alţii se împotrivesc încă de la început: “nu mi-au plăcut niciodată temele!”

Dar oare de ce aceste teme?

Lucrurile sunt destul de simple: cine apelează la psihoterapie o face pentru un motiv – are fie o suferinţă, fie doreşte să schimbe ceva dar nu prea ştie cum să abordeze procesul, fie simte că poate să îşi dezvolte universul interior (caz în care este în căutare de dezvoltare personală).

Ce poate este mai puţin conştientizat este că acest proces, inițiat în şedinţele psihoterapeutice, nu se încheie la ieșirea din cabinet; ba mai mult, o parte considerabilă din proces se petrece cu persoana între şedinţe. Uneori procesul este la nivelul gȃndurilor şi se face prin introspecție; alteori însă este nevoie de creat deprinderi noi, fie la nivel cognitiv (reformulare a unor gȃnduri disfuncţionale), fie emoţional (gestionarea unor emoţii sau deprinderea de emoţii dintr-un spectru diferit), fie comportamental (înlocuirea unor obiceiuri mai puţin bune cu altele mai adaptive). În aceste cazuri, pentru a uşura acest proces (care este de fapt o formă de învăţare, pentru a-mi cita aici profesoara de psihologia educaţiei din facultate), terapeuţii dau o temă, care temă urmăreşte mai întȃi să atenţioneze persoana asupra modului în care în viaţa de zi cu zi are anumite tipare de a reacţiona şi apoi să o invite să şi le ajusteze în sens constructiv. Deci temele, departe de a fi o corvoadă în plus, sunt dorite a fi un sprijin, un suport călăuzitor în intervalul dintre şedinţe. De asemenea, nu ar trebui uitat faptul că procesul de schimbare dorit nu poate fi făcut decȃt de persoana în cauză; nu există un “medicament” care să producă schimbarea şi – oricȃt de bun ar fi psihoterapeutul – acesta nu poate schimba pe nimeni (de altfel nici nu încearcă să facă asta), ci doar poate însoți pe cineva în procesul schimbării, dar doar atunci cȃnd persoana în cauză vrea să o facă.

De ce totuşi oamenii reacţionează atȃt de diferit cȃnd vine vorba de teme?

Răspunsul se află în stadiile schimbării. Acestea au fost propuse de modelul transteoretic al schimbării, la jumătatea anilor 1970, şi au fost confirmate de nenumărate studii – la sfȃrşitul acestui post am pus o referinţă bibliografică, dar nu este nici pe departe singura.

Despre ce este vorba? Autorii au identificat un număr de etape parcurse de fiecare persoană care se schimbă, etape comune indiferent de natura schimbării (la nivel cognitiv, emoţional, comportamental, relaţional), de complexitatea acesteia şi de cȃt de pronunţată este schimbarea. Le voi prezenta în continuare, încercȃnd să familiarizez cititorul nu doar cu procesul schimbării ci şi cu scopul şi conţinutul temelor corespunzătoare fiecărei etape, precum şi cu varietatea de reacţii umane în prezenţa temelor (vă rog însă să nu uitaţi ceea ce am precizat mai sus, şi anume că temele date de psihoterapeuți au scopul de a facilita schimbarea şi a menţine continuitatea procesului între şedinţele din cabinet).

Precontemplarea este etapa în care oamenii nu-şi identifică nici o problemă, nici referitoare la cum sunt (simt, gândesc, se comportă) ei, nici la modul în care îi tratează pe ceilalţi. Dacă au vreo nemulțumire, atunci găsesc un vinovat în exterior: fie o persoană anume sau oamenii în general, fie contextul de viaţă: job-ul, economia, țara, obiceiurile, etc. Aceste persoane ajung rar în terapie, şi dacă totuşi ajung de obicei renunţă rapid (şi de cele mai multe ori o fac învinovățind terapeutul că este agresiv, neinteresat, incompetent profesional, etc). De fapt, dacă ajung în terapie o fac fie pentru că i-au presat cei din jur (şi acesta este cel mai prost motiv de a veni în terapie), fie pentru că ar vrea ca terapeutul să le întărească simptomul, cu alte cuvinte să le confirme că ei nu au nimic şi că universul este de vină pentru toate. Cum psihoterapeutul nu va face asta (pentru că nu doar că nu ar face vreun bine, ci chiar ar face rău), devine evident că va apare un conflict între aşteptările clientului şi ce se petrece în cabinet, conflict rezolvat prin abandonarea procesului. Ba chiar, în anumite cazuri, chiar psihoterapeutul va întrerupe procesul: şi acum îmi aduc aminte de propriul meu proces, început acum cca 14 ani, cȃnd terapeuta mea mi-a spus: “Uite, eu nu am o pastilă miraculoasă care să te ajute peste noapte, şi, ştii ceva? Cred că şi dacă aş avea-o tu nu ai vrea să o iei. Aşa că te sfătuiesc să mergi acasă să te gândeşti bine, şi să revii cȃnd simţi tu că eşti gata pentru asta!” Evident că dacă cineva este în etapa de precontemplare va ignora din capul locului temele (care acum au rolul de a face conștientă persoana de prezenţa unor probleme), considerȃndu-le “o prostie”, “o copilărie”, “ceva inutil”. Dar poate că o parte dintre cei care trec prin asta reacţionează aşa cum am făcut-o eu în trecut: modul direct de abordare al terapeutei mi-a dat impulsul de a reflecta serios la ceea ce îmi doream – şi am revenit în scurt timp, după ce depășisem etapa de precontemplare.

Contemplarea. O persoană care se află în această etapă conștientizează faptul că se confruntă cu o problemă psihologică, cu alte cuvinte că probabil ar trebui schimbat ceva, dar nu îi este de loc clar nici ce, nici cum, şi nici dacă nu ar fi mai simplu să aștepte să se schimbe cei din jur mai degrabă decât ea însăşi. Să ne înţelegem, această aşteptare este normală pȃnă la un punct: dacă am putea avea o îmbunăţăţire a stării proprii prin ceva venit din afară, oare de ce am face noi efortul de a ne schimba? Din păcate însă, schimbarea nu poate veni decȃt din interior, dar pȃnă la conștientizarea acestui fapt mai este de făcut ceva progres. Cei care se prezintă în terapie în această etapă sunt mai degrabă motivați de dorinţa de a înţelege ce se petrece cu ei; de multe ori conștientizările din cabinet au şi aspecte neplăcute sau de-a dreptul dureroase; în consecinţă unii vor abandona pe moment (deşi mulţi revin ulterior, la acelaşi terapeut sau la altul). Etapa de contemplare este destul de lungă în unele cazuri, deoarece înţelegerea mecanismelor psihice este nevoie să fie urmată de acceptarea situaţiei şi a nevoii de schimbare. Temele date de terapeut în această etapă au de obicei rolul de a atrage atenţia persoanei asupra unor tipare personale de a reacţiona care sunt dezadaptive; aceste conștientizări nu sunt deosebit de plăcute, şi de obicei sunt de la bun început refuzate: “niciodată nu mi-au plăcut temele”.

Pregătirea pentru acţiune. O persoană în această etapă a ajuns să îşi spună “aşa nu se mai poate!” şi a acceptat că e nevoie de o schimbare, dar nu ştie să spună în ce ar consta. Cine vine în terapie în etapa de pregătire este în căutarea unui mod de acţiune – evident, unul care să i se potrivească, pentru că varietatea personalităților umane lasă puţin loc pentru o cale unică de a face o schimbare. In această etapă, cu sprijinul terapeutului, se examinează diverse căi de a face schimbarea. Temele aferente vizează găsirea de moduri alternative de acţiune, efectuarea unor mici paşi şi evaluarea eficienței percepute de către client. Cei care se află în această etapă de obicei acceptă, chiar cu entuziasm, temele; din păcate de multe ori uită complet de ele, pentru că nu sunt încă suficient de pregătiţi să facă efectiv ceva, şi uite aşa trec săptămânile, dar temele rămȃn la nivel de enunţ…

Acţiunea. Aceasta este etapa în care schimbarea se produce efectiv, persoana este motivată să facă ceva pentru sine şi chiar face, observă rezultatele şi capitalizează elementele pozitive. Dacă şi-a făcut măcar o parte din temele anterioare, deja are o cale de acţiune conturată şi care i se potriveşte. Dacă nu, atunci va încerca acum mai multe alternative, va renunţa la cele cu care nu se simte confortabil psihologic, va găsi altele mai potrivite, ba chiar va deveni în mare măsură creativă în legătură cu propria viaţă şi propriul univers psihologic. Aceasta este etapa în care temele nu sunt doar bine primite, ci sunt şi puse în practică, şi nu odată clientul chiar vine în şedinţă cu o listă impresionantă de revelații, reinterpretări, puncte de avans, satisfacţii personale rezultate din proces. Este probabil etapa cea mai plină de satisfacţii din procesul terapeutic, cea pentru atingerea căreia s-au “luptat”, umăr la umăr, şi terapeutul şi clientul. La sfȃrşitul acestei etape de obicei terapeutul propune un moment de bilanț, în care sunt revăzute obiectivele stabilite pentru terapie; dacă acestea au fost atinse, de obicei se discută de comun acord un orizont de închidere a terapiei – uzual încep să fie rărite şedinţele. Nu de alta dar rolul terapeutului nu este de a fi o cârjă perpetuă pentru client, ci de a-l ajuta să îşi valorifice singur propriile resurse şi apoi de a-i permite să evolueze pe propria cale, ca o persoană împlinită şi în deplin control al propriilor opţiuni de viaţă.

Menţinerea. Nici un proces de schimbare nu este liniar, se întȃmplă să fie şi paşi înapoi, recăderi, reveniri la comportamente dezadaptive – nu de alta dar acestea au existat suficient de mult timp încȃt să se fi automatizat, în timp ce noile comportamente dobȃndite în etapa de acţiune sunt încă proaspete. Rolul terapeutului în această etapă e să sprijine revenirea din “derapaje” şi limitarea numărului şi intensității acestora. Temele vor viza exact aceste elemente, creativitatea clientului va fi orientată spre a găsi metode de a reveni din situaţiile de recădere şi, în plus, mai au rolul de a asigura clientul ca un pas înapoi nu înseamnă pierderea întregului avans ci doar o întârziere de moment – cu condiția ca aceasta să nu se re-permanentizeze. Bună parte din teme sunt dedicate şi auto-monitorizării – unii le acceptă, alţii consideră că deja au atins obiectivul dorit şi le refuză: în ce măsură este nevoie sau nu de aceste teme de sprijin, asta depinde de dedicarea clientului către schimbare.

Oricum, pe parcursul etapei de menţinere se produce şi încheierea procesului terapeutic. Şi exact asta este, o şedinţă de încheiere, stabilită de comun acord, în care se trec în revistă cȃştigurile din proces, punctele care mai necesită încă atenţie pentru menţinere, direcţii posibile de auto-dezvoltare; încheierea are rolul de a stimula autonomia clientului, care şi-a dezvoltat deja mecanisme adaptive şi îşi poate gestiona singur problematica cu care se va confrunta în viitor. Unii clienți se despart definitiv de psihoterapeut după şedinţa de încheiere, alţii pot să mai revină, la intervale destul de lungi de timp, pentru a mai căuta soluţii la provocări noi; ambele căi sunt corecte, alegerea uneia sau alteia depinzând de personalitatea clientului.

Ce ar mai fi de adăugat?

Faptul că de obicei o persoană care face apel la psihoterapie nu are doar o dificultate punctuală, ci o problematică mai largă – unele elemente sunt conștientizate, altele nu, dar devin vizibile în cursul terapiei. Asta înseamnă că stadiile schimbării pot fi parcurse în ritm diferit pentru diferite seturi de subiecte, făcȃnd procesul mai complex. Uneori pot apare perioade de avans rapid într-o anumită zonă, urmate poate de etape cȃnd aparent “nu se mai întȃmplă nimic” – de fapt în acest timp apar clarificările necesare parcurgerii etapelor premergătoare acțiunii pentru elemente care ţin de psihicul profund şi care mai greu sunt accesate de partea conștientă a minții umane.

Cȃt de lung este demersul psihoterapeutic?

Ei bine, e practic imposibil de răspuns la această întrebare, pentru că factorii care imprimă ritmul şi durata procesului sunt legați de personalitatea clientului, de problematica pe care acesta a adus-o în terapie, de stadiul schimbării în care se afla cȃnd a  venit în cabinet, de motivaţie, dar şi de conjunctura în care se află clientul. Dar cu siguranţa procesul poate fi făcut mai eficient, şi se poate accelera … dacă temele sunt făcute. Chiar pentru cei cărora “nu le plac temele”!

Prochaska, J. O., Norcross, J. C., & DiClemente, C. C. (1994). Changing for good (pp. 40-56). New York: Avon Books.