Se întămplă uneori să auzim poveştile cutremurătoare ale unor persoane care au trecut prin situaţii extrem de dificile. Şi touşi, unele dintre aceşti oameni povestesc despre grozăviile cu care s-au confruntat pe o voce calmă, măsurată, ca şi cȃnd ar povesti un film sau o știre dintr-un ziar.
Dacă se întȃmplă asta, atunci avem de-a face cu un mecanism de apărare venit din inconştient care a fost numit de psihanaliști „izolarea afectului”. Acesta constă în separarea părţii cognitive, factuale, a unor evenimente, de impactul emoţional al acestora asupra persoanei. Fenomenul se petrece atunci cȃnd psihicul percepe emoţiile asociate unui eveniment ca fiind prea dificil de procesat, şi atunci separă ceea ce s-a petrecut de afectele corespunzătoare, preferȃnd să-si reamintească faptele şi situaţiile dar nu şi ce a simţit în momentul respectiv.
Cum am mai spus de nenumărate ori, nimic din ceea ce face psihicul uman nu este greşit la momentul în care o face: mintea noastră, mai ales cea inconştientă, alege cea mai bună soluţie posibilă în acel moment, corespunzător cu puterea psihicului nostru de a se descurca cu situaţia.
De exemplu mulţi medici se confruntă cu situaţii extrem de dificile ale pacienților lor; dacă ar trăi pe deplin fiecare dramă pe care o întȃlnesc în cabinet, atunci probabil ar ajunge foarte rapid la burnout sau depresie. Drept care aceştia se concentrează pe partea profesională a tratamentului şi izolează încărcătura emoţională, pentru că asta îi ajută nu doar pe ei înşişi să fie echilibraţi dar şi pe pacienţi, nu de alta dar o minte detașată poate identifica mai bine tratamentul corespunzător (deşi uneori ne dau impresia unor oameni „lipsiţi de inimă”).
Şi la nivel personal uneori izolarea afectelor poate fi de ajutor: de exemplu tehnica „a privi la situaţie” în loc de „a fi in situaţie” (discutată mai pe larg aici – LINK) este extrem de utilă pentru reducerea gradului de anxietate. Alteori izolarea afectelor ne ajută să traversăm perioada imediat următoare unei pierderi grele (de exemplu după decesul unei persoane apropiate).
Pȃnă aici nu pare să fie nimic greşit în asta. Şi totuşi…
Dacă mecanismul este singurul folosit, şi mai ales dacă este folosit cu regularitate, poate avea multe consecinţe negative.
Mai întȃi acela că întȃrzie vindecarea traumei. Reamintesc că trauma este încărcătura emoţională purtată de o persoană care a traversat un eveniment traumatic (mai multe despre această distincţie aici). Odată ce aceasta izolează emoţiile negative asociate, nu-si mai oferă ocazia de a le re-examina în perspectiva cuiva care – în timpul trecut de la petrecerea evenimentului pȃnă în prezent – a evoluat, s-a dezvoltat, are mai multe capacităţi de procesare la nivel emoţional şi un eu mai puternic şi mai stabil.
În al doilea rȃnd, afectele ne-exprimate psihic merg în corp: ştiind că există undeva nişte emoţii puternice care „stau la pândă”, corpul este mereu în apărare, tensionat, nu se poate odihni complet, este adesea afectat de migrene, probleme intestinale, de respiraţie, adoptă posturi de apărare care afectează coloana, etc.
Nu în ultimul rȃnd această izolare a unor trăiri emoţionale stă în calea unor relaţii interumane autentice – cineva care are afecte ascunse, „îngropate” are dificultăţi de a se deschide complet spre comunicarea emoţională – fie cu partenerul/a de cuplu fie cu copiii familiei. Rezerva acesta se simte şi duce la răceală sau separare emoţională în cuplu dar şi la incapacitatea de a-si regla afectiv copiii de vȃrstă mică, nu de alta dar în subtext va exista întotdeauna teama de deschidere emoţională profundă şi autentică.
Ce e de făcut atunci?
Ei bine, afectele izolate sunt de adus la suprafaţă. Mulţi nu o fac pentru că se tem de o „erupţie” catastrofică, greu de gestionat. Dar nu este nevoie să fie aşa – lucrurile pot fi luate gradat, pornind de la momente care sunt mai degrabă tangente celor cu adevărat dificile, şi avansând prudent, pas cu pas. E bine să ne numim emoţiile cu precizie – asta înseamnă că putem spune frustrare în loc de furie, teamă în loc de groază, jenă în loc de umilinţă, insecuritate în loc de teama de pierdere a integrității (fizice sau psihice). Odată ce aceste elemente mai „soft” ale emoţiilor sunt procesate, deja psihicul a căpătat încredere în sine şi curajul de a merge mai departe. E bine ca asta să se petreacă într-un loc considerat ca sigur psihologic (intimitatea spaţiului personal, în prezenţa unei persoane suportive sau, de multe ori, în spaţiul psihoterapeutic).
Alt lucru important este să fie mereu făcută, inclusiv în limbaj metal explicit, separarea între momentul prezent şi cel în care s-a petrecut evenimentul traumatic, sau între locurile în care s-au întȃmplat lucrurile şi cele unde se află persoana acum: „asta s-a întȃmplat atunci, eu îmi amintesc de asta acum”, „asta s-a întȃmplat cȃnd eram un copil lipsit de apărare, acum sunt un adult puternic psihologic”, „asta s-a întȃmplat într-un loc izolat din munți, eu sunt acum la mine acasă”.
Ce ar mai fi de spus este că această reconectare emoţională nu ar trebui să fie forţată: nici de vreo persoana din exterior nici de victimă. Ce ar avea de făcut victima este să fie deschisă în sensul de a nu evita voit amintirile ci a-şi spune că dacă emoţiile asociate reapar înseamnă că a venit vremea să se confrunte cu ele şi apoi … să le lase în urmă.
