Se întȃmplă uneori ca anumiţi oameni să nu reuşească (drept urmare a unor situaţii conjuncturale sau a propriei lor incapacități) să îşi construiască o viaţă aşa cum şi-o doreau, şi să nu poată să se acomodeze cu viaţa pe care o au. Unii dintre aceştia continuă să facă eforturi pentru a schimba lucrurile, în timp ce alţii renunţă … dar îşi explică situaţia prezentă în mod îngust, prin lipsa unor elemente pe care, dacă le-ar fi avut, le-ar fi permis să fie fericiţi. „Dacă aş fi făcut medicină”, „dacă aş fi provenit dintr-o familie cu bani”, „dacă aş fi avut relaţii”, „dacă aş fi luat premii în şcoală”, „dacă aş fi trăit în altă ţară”, şi aşa mai departe. Convinşi fiind că această lipsă majoră este sursa tuturor problemelor lor în viată aceştia adună frustrări, amărăciune, se simt marginalizaţi sau priviţi „de sus” de ceilalţi, fără a vedea că de fapt au externalizat sursa problemelor lor, acesta fiind un mod foarte bun de a le justifica propria inacţiune. Din păcate aceste persoane sunt prea puţin în contact real cu sinele propriu (şi de fapt se şi feresc să fie) şi consideră că sursa fericirii nu poate fi alta decȃt o modificare a condiţiilor de mediu.
Ei bine, în unele cazuri, aceşti oameni decid să obţină ce şi-au dorit „prin reprezentanţi”, respectiv decid să aibă copii care, prin modul în care vor reuşi în viaţă, să „repare” umilințele sau suferințele părinţilor.
Şi uite aşa se nasc copii care, încă din primele zile de viaţă, au o traiectorie bine definită de părinţi. Copilul „reparaţie” va trebui să fie un medic de succes, sau un premiant la matematică, sau profesor, sau inginer de top – exact aşa cum cred părinţii că dacă ar fi fost ei asta le-ar fi adus fericirea (şi nu, cele de mai sus nu sunt exemple generice ci situaţii întȃlnite de mine la cabinet).
Alte ori o mamă prea copleşită de grijile materiale decide că fata ei „va trebui să-şi găsească un bărbat cu bani”, sau părinţii care cred că ţara de origine nu oferă condiţii destul de bune decid că fiul sau fiica lor va trebui să se mute in străinătate.
Toate astea, evident, de dragul copilului. Pare să sune bine, nu-i aşa? Ce ar putea fi rău în asta?
Păi … dacă privim la aceste proiecte, ceea ce lipseşte complet din plan este considerarea copilului ca o fiinţă de sine stătătoare, cu personalitate proprie, cu abilităţi proprii, cu dorinţe personale.
Am întȃlnit destule situaţii în care clienţi de-ai mei mi-au spus că au mers la medicină pentru că nu li s-a dat ocazia să aibă un cuvȃnt de spus (ba chiar, într-un caz mai dramatic, o fetiţă a început să mănȃnce bătaie încă din copilărie dacă se juca de-a altceva decȃt „de-a doctorul” sau îşi urmarea înclinaţiile personale, care erau spre muzică şi pictură). Unii părinţi justifică alegerea aceasta, făcută în numele copilului, prin faptul că „el nu ştia ce vrea” (şi clar nu ştia dacă niciodată nu a fost lăsat să aleagă) sau că „dacă e copilul meu atunci genetic seamănă cu mine, deci îi va plăcea matematica, sau dreptul”. E drept că există o moştenire genetică, şi e de crezut că doi matematicieni de top vor avea un copil cu coeficient de inteligenţă ridicat, dar nu există o genă a matematicii sau una a medicinei, ci doar o inteligenţă generală, care permite copilului să avanseze într-un domeniu profesional. Acesta însă poate foarte bine să fie ingineria, sau muzica, sau ştiinţe ale comunicării, nu musai în domeniul părinţilor.
Dar ce mai contează asta, dacă părinţii au definit fericirea într-un set de parametri foarte rigizi?
Copilul este menit să fie cum vor părinţii, şi tot ce i se pune în faţă de către aceştia este subsumat dorinţelor neîmplinite ale adulţilor. Va fi îndopat cu meditaţii şi convins că dacă nu performează în aria aleasă de părinţi atunci nu e bun de nimic. Orice tendinţe de a-şi dezvolta păreri şi alegeri proprii sunt înăbușite din faşă, orice abatere de la traseul stabilit este aspru penalizată. Şi prietenii copilului sunt atent selectaţi de părinţi – să fie competitivi în domeniu, sa fie de familie bună, să aibă bani sau să fie doar din profesia aleasă. Iar copilul trebuie să muncească zi şi noapte pentru a pune în practică visele părinţilor.
Ce se întȃmplă cu aceşti copii?
Unii dintre ei se supun: merg pe drumul ales de altcineva deşi simt că nu sunt complet fericiţi cu domeniul ales, dar cum şi acasă au văzut multă nemulţumire adunată nici nu cred că ar putea face alegeri mai bune. Dar asta nu înseamnă ca vor avea viaţa strălucitoare pe care şi-au imaginat-o părinţii, ci mai degrabă se vor strădui să supravieţuiască, eventual dȃnd şi ei mai departe frustrările lor către proprii copii-„reparaţie”.
Alţii încearcă din greu, dar nu se regăsesc în drumul ales de părinţi, aşa că vor aduna nereuşite şi se vor cufunda în depresie.
Mai sunt şi copii care se revoltă; revolta apare undeva în adolescenţă, iar insatisfacţia cu drumul ales de părinţi se manifestă printr-o respingere totală a acestuia. Din păcate în multe cazuri această rebeliune îmbracă forme extreme: alcoolism, consum de droguri, fuga de acasă sau – mai ales în cazul fetelor – căsătoria prematură cu un partener nepotrivit, care a fost ales pentru că e primul care a oferit o scăpare din capcana familiei. Familie care se foloseşte de aceste nereuşite pentru a cere adolescentului sau tȃnărului să revină rapid în tiparele părinţilor. Care părinţi nu-şi pun problema că simptomele adolescentului se datorează propriei rigidităţi; de fapt ei consideră că acesta, după ce a avut probleme serioase, este cazul să „îşi bage mințile în cap” şi să revină la proiectul părinţilor.
Foarte puţini din aceşti copii-reparaţie reuşesc să îşi facă un drum personal în viaţă încă de la început; sunt cei care se înscriu „pe furiș” la alte facultăţi decȃt cele alese de părinţi, caută suport la alţi adulţi, eventual pleacă de acasă pentru a lucra şi a se întreține singuri, sau chiar părăsesc ţara pentru a pune o cȃt mai mare distanţă între ei şi familia de origine.
În multe cazuri, corectarea drumului ales de părinţi vine mult mai tȃrziu – şi aşa ajung unii oameni să îşi schimbe profesia undeva la jumătatea vȃrstei sau să iasă din căsnicii nefericite aranjate de părinţi abia după 10-20 de ani de suferinţă. Oricum e bine că o fac, mai bine mai tȃrziu decȃt niciodată.
Ce le-aş spune unor astfel de părinţi? Că oricum fericirea „prin intermediari” nu este autentică, este doar un fel de mȃndrie prost plasată, iar preţul ei este nefericirea unei alte fiinţe, de care părinţii sunt responsabili, dar nu în sensul de a-i proiecta în detaliu traiectoria ci de a-i oferi condiţiile de a înflori în propriile alegeri.
Cȃt despre copii … ce pot sa sper este că vor întȃlni alţi adulţi (educatori, rude, prieteni) care să le observe înclinaţiile şi să-i încurajeze să şi le dezvolte. Iar odată ce au devenit tineri adulţi, le sugerez să îşi proiecteze singuri drumul dorit, indiferent de vȃrstă. Nu, nu susţin tranziţii negândite, care să implice prăbușiri catastrofale, nu vin să spun „ia-ţi lumea în cap” indiferent de consecinţe, dar îndrum spre a căuta un mod de a vira, pas cu pas, spre propriile interese şi alegeri, pentru că oricȃt de importanţi (şi aparent bine intenționați) ar fi părinţii, copilul are o viaţă proprie de trăit, pe care are şi nu doar voie ci şi obligaţia de a şi-o face cȃt mai împlinită.
