Deoarece subiectul ADHD la adulţi este mai puţin cunoscut în Romȃnia, am început o serie de articole dedicate acestor persoane, articole care încearcă sa puncteze modul în care adulţii pot compensa deficitele cauzate de particularităţile biochimiei neurale specifice ADHD.
Primul articol din serie s-a adresat celor care au ca principală problemă gestionarea timpului, al doilea celor care tind să scape din vedere activităţi cotidiene, cu alte cuvinte m-am adresat mai întȃi “întȃrziaţilor” şi apoi “uitucilor”. A venit momentul să abordez şi aria hipermotricităţii – cu observaţia că fiecare persoană cu ADHD are manifestări specifice, şi nu este obligatoriu ca problematica deficitului de atenţie să se cupleze neapărat cu hiperactivitatea: poate exista ADHD de tip I (deficit de atenţie), de tip II (hiperactivitate) sau mixt (prezenţa de elemente din ambele tipuri).
Deci, pentru acei adulţi cu hiperactivitate, Regula numărul 3 –”Locul de la culoar”
La ce se referă această regulă? Ei bine, adulţii cu ADHD de tip II au tendinţa să se miște foarte mult; ei ar prefera să nu stea o clipă locului, iar – dacă totuşi e nevoie să o facă – atunci se mişcă de pe un picior pe altul, îşi găsesc ceva de căutat în buzunare sau în geantă, se foiesc pe scaun, găsesc motive să se ridice, şi în general sunt tot timpul în mişcare. A sta nemişcat este o adevărată tortură pentru persoanele cu hipermotricitate, indiferent de situaţie – chiar şi în cazuri de solemnitate deosebită – şi spun asta din proprie experienţă, incluzȃnd aici evenimente importante, cum ar fi fost obţinerea titlului de doctor în chimie sau chiar durata destul de scurta a ceremoniei căsătoriei civile.
Momentele dificile pentru un ADHD-ist cu hiperactivitate sunt nenumărate: a asista la un spectacol, la un curs, a fi într-un prezidiu sau la o masă rotundă, a călători cu autocarul sau avionul, a merge cu autobuzul la job … toate sunt situaţii în care neurotipicii stau mai mult sau mai puţin nemișcați în timp ce adultul cu ADHD nu-şi găseşte locul, şi se foiește necontenit.
Pe de altă parte, adaptarea adultului cu ADHD implică mai întȃi folosirea la maxim a avantajelor aduse de ADHD (despre care am discutat aici) şi apoi compensarea deficitelor. Un adult cu ADHD are nevoie să înţeleagă că hipermotricitatea sa poate fi uneori simpatică dar în multe cazuri poate fi deranjantă pentru cei din jur. Ce poate face în acest caz este să caute cel mai bun compromis între nevoia proprie de mişcare şi dezideratul de a nu-i incomoda pe cei din jur, sau măcar a-i deranja cȃt mai puţin.
Cu alte cuvinte, dacă într-o drumeţie cu prietenii sau cȃnd merge să facă sport adultul cu ADHD îşi poate exterioriza energia fără limitări, dacă e să fie în situaţii care impun mişcare limitată acesta va trebui să găsească o metodă prin care faptul că el tot se mişcă (deşi poate mai discret) să nu devină o povară pentru ceilalţi.
Să luam de pildă o călatorie mai lungă cu autobuzul, aşa cum este în cazul circuitelor turistice. In aceste situaţii oamenii tind să ducă o adevărată bătălie pentru obţinerea locului de la geam, avȃnd în vedere că acest loc oferă o vizibilitate mai bună (la fel este şi în călatoriile cu avionul). Să zicem că e un drum de 2 ore – în acest timp un neurotipic ar putea să stea aproape nemişcat în timp ce un ADHD-ist se va ridica de mai multe ori (sub pretextul că are de pus/de luat ceva din plasa de bagaje), îsi va schimba de sute de ori poziţia picioarelor şi a braţelor, va bea apa, va mȃnca poate, şi va mai găsi vreo cȃteva pretexte pentru mişcare. Dacă este pe locul de la geam, fiecare mişcare a sa îl va antrena măcar parţial şi pe cel de alături, care va trebui cumva să îi facă loc – deja acest lucru însemnă o încălcare a spaţiului personal al altcuiva şi tulburarea acestuia. Drept care recomandarea fermă pentru un adult cu ADHD este să-şi declare de la bun început dorinţa pentru un loc la culoar. Mai întȃi că asta îi va aduce recunoştinţa clară a celui care a primit locul de la geam (care este de obicei cel mai disputat, pentru că pe lȃngă vizibilitatea mai bună reprezintă şi o poziţie mai protejată, care permite odihna, chiar şi somnul) şi apoi cel cu ADHD va avea posibilitatea extinderii pentru mişcări în spaţiul culoarului. Win-win, cum ar spune britanicii. Da, există dezavantajul că de la culoar se vede mai puţin bine, dar sunt locuri la culoar care au şi ele vizibilitate bună – cele de pe primele 2-3 banchete din faţă (de unde peisajul este bine văzut prin parbriz) şi bancheta de lȃngă uşa de la mijloc a autocarului (şi spun asta din proprie experienţă).
In avion, acelaşi lucru – eu personal chiar cer locul de la culoar explicȃnd că am ADHD şi în acest mod deranjez mai puţin; mai ales în zborurile lungi asta îmi permite să mai fac şi scurte plimbări prin avion fără să îl ridic de pe scaun pe cel de alături.
In sălile de spectacol regula e destul de asemănătoare – mai degrabă spre marginea rȃndului decȃt în mijloc. Aici nu se pune problema ieşirii din sală în timpul reprezentaţiei, dar hipermotricitatea tot te face să îţi schimbi repetat locul pe scaun – iar cu doi vecini deja asta este greu fără să ajungi să incomodezi.
La cursuri este bine ca un adult cu ADHD să nu se așeze chiar în faţa trainer-ului; faptul că se mișcă încontinuu poate să îl distragă pe cel care prezintă materialul, sau poate fi interpretat ca dezinteres pentru subiect – mai mult decȃt atȃt, poate fi un motiv de stres pentru un trainer mai puţin experimentat, care poate crede că de fapt nu face bine ce face pentru că a pierdut atenţia publicului, cȃnd de fapt adultul cu ADHD poate fi atȃt de absorbit de ceea ce se prezintă încȃt să îsi uite complet controlul corporal şi să se mişte chiar mai mult decȃt de obicei, tocmai pentru că este absorbit de subiect. Un loc mai la margine, mai puţin expus vederii celorlalţi, este evident mai avantajos pentru că permite şi un pic de mişcare şi nici nu este interpretat nefavorabil de cei din jur.
Poate că evitarea unor poziţii centrale sau “cu vedere la peisaj” reprezintă şi o oarecare pierdere pentru adultul cu ADHD – dar să ne amintim că aproape orice lucru în viaţă implică o doză de compromis constructiv. Se pierde ceva, se cȃştigă un confort mai mare referitor la posibilitatea de mişcare şi mai ales se asigură armonizarea cu cei din jur, într-un mod cȃt se poate de natural. Pȃnă la urmă scopul tuturor, neurotipici sau neurodiverşi, este să funcţioneze bine în societate – fără a solicita tratament special, dar şi fără a se supune pe ei înşişi la restricţii greu de suportat.
