Despre a fi fericit picătură cu picătură. Fenomenul atenuării hedonice.

Toţi oamenii îşi doresc să fie fericiţi. E drept că fiecare defineşte fericirea în moduri diferite, dar majoritatea o leagă de atingerea anumitor scopuri sau de anumite evenimente aducătoare de fericire. Fericirea pare de multe ori ceva nebulos, mereu anticipat sau dorit, dar greu de atins şi uşor de pierdut.

Acest concept, destul de slab definit la nivelul fiecărei persoane, este înlocuit în psihologie cu termenul stare de bine, despre care am mai discutat aici şi aici.

Ceea ce aş dori să detaliez acum sunt unele caracteristici ale dinamicii stării de bine, resimţite de toată lumea dar mai rar conştientizate.

O primă idee este legată de faptul că starea de bine anticipată este un motor puternic al activităţilor noastre. Pornind de la lucruri mărunte şi pȃnă la scopuri a căror atingere implică efort întins pe mulţi ani, motivaţia noastră emoţională este în bună măsura legată de o stare de bine pe care anticipăm că o vom resimţi cȃnd scopul va fi atins sau evenimentul se va fi petrecut. De exemplu studiile – deşi, zi de zi, de multe ori activitatea pare să fie dificilă şi/sau plicticoasă, cine s-a înscris într-un program şcolar sau academic a făcut-o avȃnd o motivaţie cognitivă (îmi doresc să ştiu asta pentru că o voi folosi la asta, sau îmi doresc diploma X pentru accesul într-o profesie dorită) dar şi una emoţională – şi cu siguranţă că fiecare a avut în minte cȃt de minunat se va simţi cȃnd termină examenele, licenţa sau chiar doctoratul. De fapt, fără această susţinere emoţională legată de fericirea anticipată, greu ar putea cineva să se mobilizeze pe termen lung doar pe baza motivaţiei logice, cognitive.

Al doilea lucru pe care l-a experimentat toată lumea este faptul că, atunci cȃnd evenimentul anticipat se produce, acesta aduce cu el o stare de bine, dar … aceasta este mult mai puţin intensă decȃt cea anticipată. Pe baza acestei diferenţe uneori apare chiar un pic de tristeţe, mai ales în situaţiile cȃnd evenimentul aducător de fericire este mai puţin rezultatul muncii personale şi mai mult dependent de evenimente externe. Un exemplu ar fi aniversările, sau sărbătorile – ca şi copii cu toţii am aşteptat cadourile promise şi ne-am imaginat cȃt de fericiţi vom fi cȃnd le vom avea. Dar atunci cȃnd le-am primit, deşi erau exact ce ne doream … parcă ne-am simţit trişti. De fapt nu a fost tristeţe în absolut, ci am simţit diferenţa între cȃt de bine anticipa creierul nostru că ne vom simţi şi cȃt de bine ne-am simţit de fapt. Poate că unii dintre noi chiar şi-au făcut reproşuri interioare, s-au considerat fie nerecunoscători fie s-au autoacuzat că nu sunt în stare sa se bucure de nimic.

Dar nu este de loc aşa, este un fenomen normal şi are o explicaţie adaptivă, legată de faptul că omul merge mai departe în bună măsură alergȃnd după această iluzie a fericirii, iar cȃnd în sfȃrşit pare să o prindă, ea nu este exact cum ne-am imaginat-o; pe de altă parte la orizont apare o altă iluzie magnifică şi începem să alergăm după ea. Creierul nostru ne “păcăleşte” vesnic, fluturȃndu-ne în faţa ochilor minţii o promisiune niciodată îndeplinită complet ci doar parţial, iar asta ne face să mergem mai departe oricȃt de multe dificultăţi am întȃmpina şi oricȃt de mult efort avem de depus. Faptul că această iluzie a unei mari fericiri anticipate este simţită atȃt de real este de fapt pârghia principală pentru a face orice, de la lucruri mărunte la proiecte uriaşe.

Al treilea lucru pe care probabil toată lumea l-a remarcat este că nici măcar acea fericire resimţită (mai mică decȃt cea “promisă” de mintea anticipativă, dar totuşi existentă) nu ţine prea mult. Uneori e doar o clipă prezentă, alteori cȃteva zile, uneori poate cȃteva luni … apoi gata, dispare. Ne spunem poate din nou că nu suntem în stare să ne bucurăm, că suntem mereu nemulţumiţi – dar nu e un defect personal, este o realitate a psihicului uman şi poartă numele de atenuare hedonică. Cu alte cuvinte, indiferent cȃt de mare este fericirea adusă de un eveniment sau o realizare, după un timp ea dispare şi ne întoarcem la starea noastră uzuală, ca şi cȃnd nimic nu s-ar fi întȃmplat.

Şi asta este o trăsătură adaptivă – dacă nu ar exista atenuarea hedonică, odată atins un scop omul ar rămȃne într-o stare de bine continuă şi nu ar mai da atenţie nevoilor curente şi activităţilor necesare supravieţuirii. Aşa că, din nou, creierul nostru ne flutură în faţă o recompensa după care să alergăm, ne-o oferă doar în parte cȃnd am reuşit să o prindem, apoi ne-o ia înapoi pentru a ne face să alergăm după o alta … si aşa ajungem să ne construim o viaţă, pas cu pas, în căutarea fericirii.

Mai mult, atenuarea hedonică funcţionează şi în cazul evenimentelor neplăcute: acestea ne izbesc, par să ne taie orice posibilitate de a mai funcţiona, suntem copleşiti de durere psihică … apoi, după un timp, aceasta se atenuează şi ea, iar viaţa … merge înainte.

Există un număr mare de studii legate de aceste fenomene. O primă idee este legată de ipoteza că de fapt fiecare persoană are un punct de echilibru, un nivel de bază al fericirii la care revine întotdeauna prin fenomenul de atenuare hedonică. Pur şi simplu unii oameni sunt prin natura lor (biochimică) mai fericiţi decȃt alţii.

Asta însă – deşi este o veste bună pentru cei mai norocoşi – nu este un motiv de panică pentru cei care par să fie în mod natural nefericiţi. Studiile au arătat că, deși pare să existe o anumită determinare genetică a nivelului de echilibru al fericirii, aceasta bază biochimică este responsabilă doar de cca 50% (am indicat unele referinţe bibliografice la sfȃrşitul articolului, nici pe departe singurele) din ceea ce se întȃmplă în realitatea vieţii unei persoane – 10% este datorat unor factori externi iar 40% este sub controlul individual. Mai mult, studiile mai recente au arătat că acest nivel de echilibru este unul compozit, alcătuit din mai mulţi factori, iar determinarea genetică este diferită pentru fiecare în parte, deci nimeni nu e profund nefericit din naştere ca punct de echilibru, fiecare are elemente de fericire native.

Un alt element legat de atenuarea hedonică este acela că viteza atenuării depinde şi ea de natura evenimentului – pentru cei mai mulţi oameni atenuarea este mai lentă atunci cȃnd este vorba de experienţe pozitive în raport cu atenuarea legată de achiziţii sau posesiuni. Cu alte cuvinte starea de bine rezultată după o întâlnire cu prietenii, un spectacol, o călătorie se menţine mai mult decȃt cea rezultată din cumpărarea unui obiect dorit.

Ce foloase practice ne aduc informaţiile de mai sus?

Ei bine, ele ne pot ajuta să fim mai fericiţi.

Prima direcţie este cea a alegerii a ceea ce dorim să facem, în scopul de a ne asigura fericirea. Oamenii care îşi refuza ieşirile, vacanţele, activităţile plăcute în general, deoarece acestea costă bani iar ei economisesc pentru o maşină, o casă, un obiect oarecare, ar fi bine să aibă în minte şi nevoia de experienţe. Nu susţin aici că economisirea nu are un rol pozitiv, ci punctez spre echilibru, spre un amestec de experienţe şi achiziţii, fiecare dintre ele avȃnd rolul ei. Şi mai ales pledez pentru a nu renunţa la experienţe pozitive pentru că suntem prea obosiţi, pentru că ne e teamă sau pentru că ni se pare că sunt activităţi neserioase. Avem nevoie de ele pentru starea de bine.

A doua direcţie este întelegerea că fericirea este prin natura ei efemeră. O pierdem repede, dar o şi putem recăpăta la fel de uşor. Starea de bine se capătă şi atingȃnd un scop pentru care am lucrat din greu ani, şi privind o floare, sau jucȃndu-ne cu un căţel simpatic, sau savurȃnd o înghețată într-o zi călduroasă de vară, sau ascultând muzica preferată, sau făcȃnd o drumeţie pe munte, sau stȃnd la un “pahar de vorbă” cu prietenii … şi aşa mai departe. Fiecare activitate aduce un pic de fericire. Ar fi bine să avem în minte întreţinerea cotidiană a acesteia. Dacă ne aducem aminte că, oricȃt de multă fericire acumulăm la un moment, dat aceasta cu siguranţă o să dispară, atunci mai bine ne-o picurăm în viaţă cȃte o bucăţică în fiecare zi. Mai ales că sunt multe experienţe aducătoare de fericire care nu costă foarte mult, în termeni de efort şi/sau bani.

A treia direcţie este cea a acţiunii asupra nivelului de echilibru: da, unele lucruri nu stau sub controlul nostru, şi ceea ce nu se poate schimba (determinarea genetică sau evenimentele exterioare pe care nu le putem influenţa) este de acceptat. Dar avem şi loc de schimbare.

Una din metodele eficiente de creştere a nivelului de bază al fericirii este recunoştinţa. A mulţumi (explicit sau in momentele noastre de introspecţie) celor din jur pentru ce aduc bun în viaţa noastră, universului pentru acele lucruri pe care ni le-a dăruit, şi mai ales a ne exprima explicit satisfacţia faţă de noi înşine pentru ce am realizat sau cum suntem este o cale sigură spre creşterea treptată a nivelului de fericire la care revenim după atenuarea hedonică.

Relaționarea umană este o sursă de stare de bine “de fond” – fie că e vorba de prietenii adȃnci fie de relaționări mai mult sau mai puţin întȃmplătoare, mai de suprafaţă sau mai profunde, dar plăcute, a fi în contact cu cei din jur aduce o stare de mulţumire (mai multe detalii despre nevoia de interacţiune umană aici şi aici).

Alegerea obiectivelor în funcţie de nevoile personale şi nu pentru că “sunt bine privite de societate” sau fac pe plac altora este şi ea o sursa de mulţumire care “trage în sus” punctul de echilibru. Dacă un obiectiv este pe termen lung sau foarte lung, ajută mult să ne stabilim nişte scopuri intermediare şi să ne dăm voie să ne auto-apreciem pentru fiecare etapă parcursă în parte, fără a ne lega fericirea anticipată exclusiv de capătul unui drum lung şi anevoios.

De asemenea este bine să avem un mix de activităţi – nu doar cele care sunt legate de scopuri bine definite, ci şi unele care ne plac pur şi simplu, deşi poate aparent nu aduc cine ştie ce folos: de fapt aduc, la nivelul liniei de bază a stării de bine.

Ca să folosesc o metaforă (mai mult sau mai puţin inspirată) fericirea este precum picăturile de pus în nas la o răceală. Fie că punem toată sticla odată sau doar 2-3 picături, nasul se desfundă pe moment apoi revin dificultăţile de respiraţie – aşa că noi am învăţat din experienţă că va trebui să ne administrăm doar cȃteva picături, dar la intervale regulate de timp. Ei bine, şi fericirea tot picătură cu picătură se administrează … şi stă în bună măsură în puterea noastră să ne-o oferim, în fiecare zi!

Lyubomirsky, S., Sheldon, K. M., & Schkade, D. (2005). Pursuing happiness: The architecture of sustainable change. Review of General Psychology, 9, 111–131.

Lyubomirsky, S. (2007). The how of happiness: A scientific approach to getting the life you want. Penguin.