Continui prezentarea stadiilor dezvoltării psiho-sociale umane (începută aici), aşa cum a fost ele propuse de Eric Erikson [1] cu o a treia etapă, caracteristica anilor copilăriei mici (3-5 ani).
Poate v-aţi întrebat de ce unele persoane par să fie extrem de interesate de experienţe şi provocări noi, în timp ce alţii sunt extrem de conservatori în orice. Poate v-aţi aflat printre cei care, aflaţi într-un grup de persoane confruntat cu o sarcina oarecare, aţi așteptat ca altcineva să organizeze modul de realizare a sarcinii, sau, dimpotrivă, poate aţi fost dvs. acela care a preluat imediat “frâiele” şi a început să planifice modul de rezolvare. Poate ca sunteţi dintre aceia care se oferă imediat dacă, pentru cine ştie ce tip de exerciţiu la un training, se cere un voluntar, sau poate că în scoală aţi fi făcut orice numai sa nu trebuiască sa ieșiți la tablă.
Modurile diferite de reacţie ale persoanelor sunt legate de rezolvarea cu succes (sau nu) a sarcinii de dezvoltare specifice perioadei preșcolare, şi anume aproximativ între 3 şi 5 ani. In aceasta perioadă, lumea copilului se extinde de la familie spre un univers mai mare, respectiv cea a celorlalţi copii, cu care cel mic poate interacţiona în parc, la locurile de joacă sau la grădiniţă. Principala activitate a copilului în această perioadă este jocul, ca preludiu al vieţii “serioase”: nu întâmplător copiii se joacă “de-a şcoala”, “de-a familia”, sau refac prin joc poveşti, filme, ba chiar şi unele experienţe de viată extrem de neplăcute (ca în joaca “de-a războiul.”).
Jocul este o ocazie de interacţiune, dar şi de a învăţa colaborarea cu alţi copii: pentru că orice joc are reguli acceptate de toţi, iar a nu accepta regulile implică eliminare, marginalizare. Copilul învaţă acum cum să îşi ocupe locul în societate, iar această socializare este extrem de importantă în dezvoltarea ulterioară.
Unii copii sunt ținuți separat de ceilalţi – pe motiv că există riscul de a lua tot felul de boli, sau pentru că unii părinţi consideră copiii vecinilor ca fiind “de familie proastă”, sau insuficient educați, sau pentru a proteja copiii de deprinderi rele. De fapt asta este o greşeală, pentru că un copil privat de socializare va avea mai târziu dificultăţi de a se integra printre oameni.
Odată ajunşi în colectivitate, copii tind să organizeze jocurile, să ia inițiativa în a propune tipul de joc, a alege participanţii, a stabili regulile. A permite copilului astfel de inițiative este cât se poate de benefic, pentru ca le dă ocazia să înveţe să acţioneze spre un scop. De fapt virtutea asociată acestei etape este scopul, sau mai precis capacitatea de a acţiona spre împlinirea unui scop.
Evident, nu toate inițiativele copiilor sunt de încurajat – unele pot fi violente, discriminatorii sau pot asocia un grad de pericol, iar acestea sunt de corectat cu blȃndeţe, dar ferm. Prea multă descurajare însă duce la blocarea iniţiativei şi la convingerea copilului că a încerca să îşi valorifice ideile este fie lipsit de sens, fie chiar criticabil. Acest lucru duce la o lipsă de încredere în sine care se va menţine şi în perioadele următoare. Și uite aşa, adultul ajunge să considere că orice idee ar avea aceasta ori nu va fi suficient de bună, ori va fi trecută cu vederea, ori va fi luată în râs, ba chiar penalizată, şi renunţă din capul locului să o mai considere, chiar şi pentru sine. El va aştepta mereu să fie cineva care să îi spună ce să facă – din nou apare dependenţa, dar şi un sens al vinovăției profund ancorat în psihic: adultul se va considera vinovat de câte ori ceva nu merge bine. Aceasta deschide porțile către a-i lăsa pe alţii să profite de vulnerabilitatea sa (de la şefi autocratici pȃnă la parteneri de cuplu abuzivi): evident că, la un moment dat, această tendinţă va deveni evidentă, iar adultul nu o va putea gestiona – drept urmare fie se va învinovăți si mai tare, fie va izbucni (chiar violent) atunci când nu mai poate suporta situaţia, de multe ori făcându-i pe alţii să se întrebe “ce l-o fi apucat?”
Presupunând ca sarcina de dezvoltare a acestei etape, respectiv învăţarea exercitării iniţiativei proprii, nu a fost rezolvată cu succes la timpul ei, ce are de făcut adultul?
Ei bine, are de reluat procesul: mai întâi ar fi să înceapă să socializeze dincolo de cercul obligatoriu al familiei restrânse şi a colegilor de job. E bine chiar să găsească cercuri de oameni care nu-i cunosc istoria de viaţă, pentru a se vedea aşa cum este “aici şi acum”, şi a se raporta la aceştia fără povara nerealizărilor trecute. In aceste cercuri noi are de încercat inițiativa, pornind poate de la lucruri mici, aparent lipsite de vreo valoare, de exemplu al alege un loc de luat masa sau a propune un film la care să meargă tot grupul. Până la urmă petrecerea timpului liber este “joaca” adulților. De aici e de mers mai departe spre inițiative cu mai mult conținut: formarea şi păstrarea unor relaţii de prietenie, sau propunerea de proiecte comune.
Si mai ales ceea ce are de făcut adultul este să exerseze inițiativa pentru sine, să valorizeze ceea ce are bun şi să creadă că ceea ce poate aduce societăţii este o contribuție valoroasă – poate că această valoare nu este una ieșită din comun, uneori poate fi doar o simplă facilitare a unor lucruri, sau o mică intervenţie care poate reduce tensiunea într-un grup, sau este doar o glumă care poate aduce un pic de zâmbet, dar asta nu înseamnă că nu are însemnătatea ei. Dimensiunea este mai puţin importantă, inițiativa şi prezenţa unei contribuţii personale sunt ceea ce contează.
- Munley, Patrick H. “Erik Erikson’s theory of psychosocial development and vocational behavior.” Journal of Counseling Psychology 22, no. 4 (1975): 314.
