Acum câţiva ani, una din doctorandele de la facultatea de inginerie chimică a adus în laborator o pușculiță şi a propus o regulă: de câte ori cineva se auto-califică depreciativ, să depună acolo o “amendă” pe care ulterior să o folosim pentru o ieşire în oraş. Dincolo de partea de originalitate şi amuzament a ideii, de fapt colega noastră a adus în discuţie o tendinţă destul de generală a oamenilor, şi anume aceea de a se auto-acuza în fel şi chip la cea mai mică greşeală. Inclusiv în laboratorul nostru, unde destul de des se auzeau replici de tipul „ce toantă sunt”, „cât de tâmpit pot să fiu” şi aşa mai departe.
Mi-am adus aminte de acest episod atunci când mi-am propus să descriu al doilea stadiu de dezvoltare psihosocială, în seria de postări începute aici.
De unde vine tendinţa oamenilor de a se auto-caracteriza negativ la cea mai mică greşeală? Evident, din lipsa unei stime de sine sănătoase psihologic, care le-ar permite oamenilor să-şi accepte unele lipsuri de moment şi să meargă mai departe. Stima de sine nu este însă ceva dat, ci ceva care se dobândește, se păstrează şi consolidează în decursul vieţii unui om. Stima de sine este un concept psihologic complex, care are mai mult de o singură sursă, dar parte din aceasta se capătă în copilărie iar primele elemente se formează în decursul celui de-al doilea stadiu de dezvoltare psihosocială.
Acest al doilea stadiu, numit autonomie versus ruşine, corespunde aproximativ perioadei între 18 luni şi 3 ani din viaţă copilului şi este strȃns legat de dezvoltarea biologică. Dacă bebeluşul practic nu avea nici un fel de control, nici aspra corpului propriu şi nici asupra mediului, odată cu avansarea în vârstă începe să se dezvolte motricitatea, copilul se poate mişca singur şi poate manipula obiecte, începe să poată face activităţi şi, nu în ultimul rând, începe să încerce să îşi gestioneze funcțiile biologice (inclusiv folosirea oliței).
Este perioada când copilul vrea să facă el: de exemplu, dacă iniţial era îmbrăcat şi dezbrăcat de mamă, precum o păpuşă, acum copilul doreşte să îşi pună singur hainele. Evident că la început nu ştie exact cum, şi foloseşte mânecile bluzei drept pantaloni, sau îşi pune ciorapii pe dos sau desperecheați, şi aşa mai departe. Şi în ceea ce priveşte olița lucrurile merg mai greu la început, uneori controlul corporal funcţionează, alteori nu. Sunt multe alte zone în care copilul începe să caute autonomia: alegerea jucăriilor, îndepărtarea de mamă pentru explorarea spațului pe cont propriu, alegerea unor feluri de mâncare, încercarea de a mânca singur (deşi asta uneori duce la un adevărat dezastrul legat de împrăștierea mâncării în tot spaţiul din apropiere), etc.
De fapt în această perioadă copilul începe să exercite ceea ce Eric Erikson numeşte „virtutea” asociată acestui stadiu, respectiv voinţa. Sarcina de dezvoltare este dobândirea autonomiei proprii, diferenţierea din punct de vedere fizic a copilului faţă de mamă şi căpătarea încrederii în capacitatea proprie de a decide asupra unor acţiuni şi a le duce la bun sfȃrşit.
Cum ar trebui să reacţioneze părinţii la inițiativele copilului? Acestea ar trebui încurajate, dar între anumite limite, şi acestea ferm stabilite. Evident copilul ar trebui să aibă voie să se mişte liber pe terenul de joacă, dar nu şi pe stradă; este în regulă să îşi aleagă cu ce se joacă, dar nu poate fi lăsat să manevreze obiecte periculoase. Ar trebui să fie stimulat să mănânce singur, şi în anumite limite să aleagă ce mănâncă, dar nu ar trebui ca alegerile lui să devină o tiranie pentru mamă, care să se dea de ceasul morţii pentru a-i îndeplini toate cererile.
Pentru părinţi însă, această etapă aduce şi un număr de bătăi de cap suplimentare: mai multe riscuri, mai multă supraveghere, mai mult spaţiu de curățat după copil, mai multă atenţie pentru acţiunile acestuia, ceea ce nu de puţine ori se poate traduce în exasperare şi în pierderea răbdării. “Lasă-mă să te îmbrac eu pentru că altfel întârziem”, “îţi dau eu de mâncare pentru că altfel o împrăștii peste tot şi abia am terminat de curățat” sunt replici destul de des auzite şi, de ce să nu recunoaștem, uneori justificate. Cum nimic nu este doar alb sau negru, faptul că uneori se întâmplă asta nu este o tragedie. Pe de altă parte, dacă părinţii nu recunosc trecerea la acest stadiu de dezvoltare şi inhibă tendinţa de autonomie a copilului, deja consecinţele pot fi mai grave.
Mai există şi părinţi care îşi imaginează că ceva care nu este făcut perfect de copil reprezintă o atingere adusă capacităţii lor de părinte. Aceştia nu vor accepta încercările copilului, şi, în loc de a-l stimula să înveţe, îl vor penaliza: fie vor râde de el, fie îi vor spune repetat că nu este bine, fie îi vor reproșa că îi face de râs în public. Iar dacă incapacitatea de control deplin asupra propriului corp se reflectă în „scăpări” de a se cere la timp la toaletă, iar părintele vine şi califică accidentul drept “e ruşine”, atunci copilul începe să se îndoiască de capacitatea proprie de a face diferite acţiuni.
Mai mult decât atât, sunt cazuri copilul este dojenit, sau chiar certat de-a dreptul pentru ceva ce nu a făcut bine, fără însă a i se indica exact unde a făcut greşit şi cum este bine. Sau în loc de a i se califica gestul, primeşte o admonestare de tip etichetă. Este o mare diferenţă între a-i spune unui copil: “uite, ai îmbrăcat bluza pe dos, hai să o întoarcem pe faţă şi să o îmbraci din nou” şi a-i arunca o expresie de tipul “ce pămpălău eşti, nici să te îmbraci nu ştii”. Prea multe astfel de calificări, prea multă neîncredere sau nerăbdare din partea părinţilor şi copilul se auto-convinge că oricum el nu e în stare de nimic bun şi nici nu mai încearcă.
Cum este ca adult un copil care nu a rezolvat sarcina de dezvoltare din acest stadiu?
Este un adult lipsit de încredere în sine, cu o stima de sine scăzută, ezitant în a se afirma, dependent de părerea şi inițiativa altuia şi care ușor se demoralizează, nu se mobilizează pentru sarcini care impun tenacitate, şi în general devine mai degrabă victima împrejurărilor în loc să îsi controleze propria viaţă prin decizii autonome.
Lipsa de încredere în capacitatea de control asupra propriei persoane poate să-i lipsească pe adulţi de abilitatea de a-si valorifica propriul potenţial, îi poate demoraliza în faţa sarcinilor care implică muncă asidua pe perioade lungi, dar îi şi poate face mai vulnerabili la dependențe şi mai puţin hotărați în deciziile personale. In plan relaţional aceștia sunt de multe ori persoane dependente sau evitante, cu toata zestrea de nefericire personală legată de nevoia de a aştepta ceva de la alţii sau de regretele târzii de a nu fi valorificat vreo oportunitate.
Ce poate face un adult pentru a-şi rezolva, chiar dacă mai târziu, sarcina de dezvoltare a acestei perioade?
Evident, să îşi învingă sentimentele de inadecvare şi să încerce să îşi exercite voinţa si capacitatea de alegere, chiar dacă la început aceste încercări sunt asociate cu multe dubii şi nesiguranţă. Să accepte că uneori propria alegere poate să fie chiar greșită, să îşi asume greșeala şi să încerce să o repare, dar fără a decide că în viitor va lăsa altora controlul asupra sa. Să se concentreze pe procesul de învăţare mai mult decât pe rezultatele finale şi să îşi spună că oricine înainte de a face bine, va face poate greșit, poate doar mai puţin bine, dar că important e să începi de undeva. Si mai ales să se concentreze mai mult pe folosul pentru sine şi mai puţin pe ceea ce vor zice ceilalţi, pe cum va fi calificat sau pe rușinea asociată unei eventuale nereușite de moment.
Chiar daca procesul de dobândire a autonomiei nu e foarte simplu, rezultatul merita cu prisosință efortul. In plus, e mai bine să nu confunde o incapacitate de moment de a realiza ceva cu o tară personală generală (despre asta am mai scris şi aici). Nu de alta, dar în cazul acesta ar avea de depus “amenda” în pușculița colegei mele de laborator!
