Despre a face diferenţa dintre o persoană în sine şi un comportament al acesteia

Astăzi doresc să scriu despre unul din fenomenele de care mă lovesc frecvent atȃt în calitatea mea de cadru didactic cât şi în cea de terapeut: este vorba de modul în care sunt calificate greșelile celor din jur, de către persoane cu autoritate.

Acum mulţi ani am avut, ca tutore la activitatea de licenţă, o studentă care mi-a atras atenţia prin nesiguranţa enormă cu care aborda orice activitate şcolară. La fiecare pas, la fiecare idee sau calcul, ea venea să întrebe dacă este bine – deşi practic niciodată nu am surprins-o greşind. Lucrările ei nu erau doar bune, dar şi extrem de bine justificate la fiecare pas; cu toate acestea, studenta în cauză nu doar că nu se mândrea cu calitatea proiectelor ei, ba chiar era ferm convinsă că locul ei este printre codaşii seriei – şi, conform notelor obţinute de-a lungul timpului, aceasta părea să fie realitatea. Ceva nu părea de loc “să se lege”, pentru că tȃnăra nu doar că era conştiincioasă, dar avea şi un mod complex de a judeca – doar că era extrem de nesigură pe sine.

Am stat de vorbă mai multă vreme cu ea, şi în final am găsit răspunsul: undeva, în primii ani de facultate, făcuse o greşeală (ce-i drept serioasă) într-un proiect. Reacţia profesoarei fusese una necruţătoare: “fetiţo, tu eşti proastă”. Pentru tȃnăra boboacă această calificare avusese un impact sfȃşietor – pur şi simplu îşi asumase calificativul şi se lăsase zdrobită de el.

Dacă de obicei la terminarea studiilor mă despart de absolvenţi cu urări de bine şi cu invitaţia de a ne mai vizita din cȃnd în cȃnd, de a rămȃne în legătură profesională sau pur umană, de acea studentă despărţirea a fost diferită: i-am spus că deşi mie mi-a făcut mare plăcere să o cunosc şi să lucrez cu ea, o sfătuiesc să nu mai revină niciodată în locul în care şi-a făcut anii de facultate. Poate că nu a fost cel mai bun mod de abordare a problemei (să nu uităm că pe atunci nu aveam studiile de psihologie şi în plus eram şi eu foarte tȃnără), dar ceea ce am urmărit a fost să o ajut să se îndrepte spre un domeniu în care să nu mai fie urmărită de acea etichetă care îi umbrise toţi anii de facultate. Şi – ca să închei povestea – fosta mea studentă a avut în final o carieră de succes în alt domeniu decȃt cel ingineresc, ba chiar – privind la veştile despre ea care mai apar în social media – are şi o familie frumoasă, şi o viaţă împlinită, lucruri pe care le merita pe deplin.

Citind povestea de mai sus probabil că mulţi au rezonat cu ea; cȃtora dintre noi nu li s-a spus, măcar odată în viaţă: “eşti dezordonat(ă), eşti leneş(ă), eşti nebun(ă), eşti dus(ă), eşti incapabil(ă)” şi aşa mai departe. Uneori aceste caracterizări vin de la persoane importante – în prima parte a vieţii acestea pot fi părinţii sau educatorii, persoane pe care copilul sau tȃnărul le consideră valoroase şi ale căror păreri sunt nu doar ascultate ci şi interiorizate. Aşa că este uşor pentru cineva care a fost catalogat într-un anume fel să devină convins că aşa şi este de fapt.

Dar este oare acesta adevărul? A greşit copilul la matematică. Este aceasta o dovadă că este prost, sau că pur şi simplu a rezolvat greşit problema? Este vorba de o inteligenţa redusă sau de faptul că ori nu a înţeles, ori nu a fost suficient de atent, ori a rezolvat superficial pentru că nu a avut destulă motivaţie? Este copilul laş dacă ezită să se arunce în bazinul de înot, sau pur şi simplu are o frică de apă care trebuie înlăturată încet-încet?

Uneori temele conţin greşeli ori catastrofale ori de-a dreptul caraghioase – experienţa de 35 de ani în învăţămȃntul superior mi-a adus destule “perle” de pus la colecţia personală şi da, uneori mi-am pierdut răbdarea sau alteori am fost sarcastică: dar la adresa greşelii, nu a persoanei. Nu de puţine ori recunosc că – fiind eu colerică – am făcut afirmaţii legate de “creativitatea” greşelilor, uneori am izbucnit la adresa neseriozităţii unor lucrări sau proiecte. Dar ceea ce am învăţat din experienţa cu studenta de care am povestit la început, şi ulterior am re-învăţat cu ocazia studiilor de psihologie, a fost să diferențiez între cum este o persoană şi calitatea comportamentelor sale. Şi da, este omeneşte ca după ce ai văzut suficient de multe situaţii de rezolvări făcute “la nimereală” să îţi mai ieşi din fire şi să izbucnești – dar vreau să sper că niciodată nu am făcut-o la adresa persoanei în sine, ci doar a calităţii a ceea ce a prezentat.

Din păcate, multe persoane pleacă cu un start dificil încă de acasă: un copil care a întârziat cu temele e categorisit drept leneş, nicidecum nu i se spune că în ziua respectivă nu şi-a rezolvat corespunzător îndatoririle. O notă mai mică la o disciplină tehnică se asociază cu “a fi prost” în caracterizările unor părinţi prea grăbiţi. Un copil gălăgios este calificat ca obraznic (sau impertinent, sau needucat), şi tot aşa – iată cum oamenii aceştia pleacă în viaţa cu un handicap major – o părere despre sine rezultată dintr-o etichetă aruncată grăbit.

Nu spun nici pe departe că lucrurile făcute greşit ar trebui încurajate; nicidecum. Dar părinţii şi educatorii ar trebui să nu uite să facă această distincţie fundamentală: tema poate fi foarte proastă, dar asta nu înseamnă că şi elevul este prost. Pur şi simplu tema nu este suficient de bună, iar motivele pot fi foarte variate: de la lipsa de înţelegere pȃnă la lipsa unei deprinderi a disciplinei muncii. Nu înseamnă că acestea nu ar trebui corectate, însă a caracteriza copilul sau elevul drept prost nu doar că nu ajută cu nimic, ci este deosebit de păgubos pentru că se transformă într-o etichetă derogatorie care, odată interiorizată, îl convinge pe cel în cauză că nu mai are nici un sens să facă vreun efort, pentru că este cu desăvȃrşire ratat.

În terapie mă întȃlnesc cu persoane care suferă, şi ale căror acţiuni nu sunt întotdeauna cele mai recomandabile – uneori sunt de-a dreptul greşite. Pe de altă parte secretul unui proces terapeutic reuşit este acceptarea necondiţionată de către terapeut a celui care se află în cabinet în calitate de client. În lipsa acestei acceptări şi validări a persoanei aflată în terapie nu se poate face nici un progres – şi cel mai rău lucru posibil este de a transmite clientului ideea că este judecat.

Dar a accepta persoana nu este acelaşi lucru cu a-i accepta necondiţionat toate comportamentele. Terapeutul nu este acea persoană atot-înţelegătoare cu care îţi poţi permite orice pentru că are îndatorirea etică de a te accepta. Da, terapeutul îşi acceptă şi valorizează clientul ca şi fiinţă umană, ca univers psihologic aparte, dar asta nu înseamnă că nu va atrage atenţia asupra lucrurilor care nu merg bine. A spune, uneori direct, alteori “cu mȃnuşi”, alteori cu umor, că “ceea ce ai făcut nu e bine” este parte a rolului terapeutului. De fapt, ca şi un profesor, un terapeut ar trebui să spună: “asta nu e bine, şi uite unde este greşit, şi oare cum ar trebui să fie ca să fie bine?”. Diferenţa este că profesorul de obicei oferă soluţia corectă şi explicația ei în timp ce terapeutul încearcă să stimuleze clientul să-şi găsească propriul răspuns adaptiv. Această diferență vine din faptul că problemele ştiinţifice au în genere o unică soluţie corectă sau un evantai redus de soluţii bune, în timp ce universul psihologic este mult mai complex şi comportamentele adaptive pot îmbrăca o multitudine de “haine” – fiind rolul clientului de a o alege pe cea care i se potriveşte cel mai bine.

Rămȃne însă în discuţie o aceeaşi idee – de reţinut pentru oricine, fie el părinte, educator sau persoană în interacţiune cu ceilalţi: este în regulă să fiţi critici la adresa a ceva ce nu este bine, fie că e vorba de un mod de a munci, de a se comporta, de a interacționa sau de a reacţiona într-o anumită situaţie. Dar nu extindeți la întreaga persoană critica la adresa unui gest, replică, comportament sau proiect. Pentru că nici un om nu este perfect, fiecare are calităţi şi defecte, fiecare are zile mai bune şi zile mai proaste, fiecare are domenii la care se pricepe şi la care este neîndemânatic – este de văzut ce se poate corecta, îmbunătăţi, sau – în ultimă instanță – dacă o persoană chiar se află într-un loc nepotrivit pentru sine, poate fi îndrumată cu blândețe spre a se reorienta, dar fără a-i agăţa etichete care îi invalidează însăşi natura umană profundă.