În cei 35 de ani ai carierei mele universitare, am avut privilegiul de a lucra cu foarte mulți studenți buni și foarte buni. Una din cele mai frumoase părți ale actului didactic este aceea de a răspunde întrebărilor studenților, și nu de puține ori am avut parte de întrebări provocatoare științific și tehnic, care arătau o înțelegere a domeniului dincolo de a memora pur şi simplu un manual, și pentru care un răspuns a fost de multe ori o incursiune într-o arie mai largă, cerând legături cu discipline conexe și dovedind apetitul pentru cunoaștere al minților tinere.
Pe de altă parte, am fost surprinsă să văd ca unii din acești studenți buni aveau obiceiul de a întreba lucruri banale, la care de fapt știau să răspundă, dar doreau pur și simplu să primească o confirmare de la o persoană percepută a fi cu autoritate în domeniu. Acești studenți pur și simplu evitau să își asume un răspuns, preferând să lase responsabilitatea deciziei, chiar și una ținând de părți formale, în seama altcuiva.
Este acest lucru un fenomen specific studenților? Nici pe departe. Sunt destui angajați care revin mereu și mereu cu aceleași întrebări, doar ca să se asigure că “e bine” sau le cer șefilor să le dea capul de tabel pentru vreo raportare. Invers, sunt destule persoane în poziții ierarhice superioare care le răspund agresiv angajaților care au nevoie de o decizie: cum șefii nu se simt în stare să și-o asume, preferă să țipe pentru a descuraja cererile – îndreptățite – ale celorlalți.
Mai vedem această lipsă de asumare a responsabilității în nenumărate situații de zi cu zi: un grup de prieteni care vor să iasă în oraș și își petrec extrem de mult timp pentru a se hotărî exact unde și când; aceiași oameni care nu se pot decide unde să își petreacă vacanța, sau cum să procedeze într-o situație mai tensionată, oameni care fie colectează la nesfârșit opinii și nu decid nimic, fie pur și simplu aderă la deciziile altora, devenind critici la sfârșit deoarece acele decizii nu s-au dovedit a fi cele mai bune pentru ei.
Aceste comportamente au o rădăcină psihologică mai profundă, care se referă la incapacitatea de asumare a responsabilității pentru sine, fenomen care e destul de frecvent întâlnit în societatea actuală. A învăța să iei decizii și să trăiești cu consecințele lor este un proces care începe în adolescență și ar trebui să fie finalizat undeva în perioada de primă tinerețe, în jurul vârstei de 20 de ani. Dacă lucrurile se petrec așa, vom vedea acei tineri definiți social ca “serioși”, care sunt conștienți și de calitățile proprii dar și de ce le lipsește, și care se înscriu ferm pe un drum de dezvoltare atât în viața personală cât și profesională.
Există însă și cazuri când procesul acesta este încetinit sau nu începe de loc. Părinții supra-protectivi vor inhiba capacitatea de decizie a copiilor pentru că doresc să îi ferească cu orice preț de pericolele vieții, uitând că incapacitatea de a se descurca singuri este probabil unul din cele mai mari pericole. Există și părinți extrem de autoritari, care nici măcar nu iau în discuție dreptul la decizie al odraslei, pentru care ei au decis oricum, în cele mai mici detalii, care le va fi drumul în viață. Există apoi părinții abuzivi sau supercritici, care vor privi orice încercare de autonomie a copilului ca un motiv să își verse asupra lui frustrările proprii, fie în formă de abuz fizic fie ca un potop de critici, încheiat de obicei cu “ti-am spus eu”, sau cu “ești incapabil/prost/obraznic/leneș…”.
In consecință, tânărul în devenire incorporează în psihicul propriu imagini ale părinților “interdictor” (am folosit acest termen pentru a include toate categoriile menționate mai sus) și, chiar la vârste mai mari, în momentele de decizie nu își mai poate auzi propriile opinii deoarece în psihicul său exista oricum vocile imaginilor, voci care îi spun că nu are sens să decidă, mai bine să ceară asta de la alții. Iar dacă tânărul își propune vreun proiect mai îndrăzneț, îi vor susura la urechea interioară : “e riscant, nu e normal, unde ai mai auzit tu de așa ceva, nu ești în stare, e o aiureală…”.
E de făcut aici o distincție între persoanele reale și imaginile interiorizate ale acestora. Ceea ce un copil poartă în psihic nu este persoana reală, ci imaginea cea mai înfricoșătoare a acesteia, imagine a cărei interiorizare a avut loc în momentele în care un copil s-a simțit nesigur emoțional. Poate că părinții reali au fost animați de cele mai bune intenții (și de obicei așa și este), dar în fapt nu au reușit să comunice copilului decât amenințare și critică.
Paradoxal, cu cât părinții sunt mai abuzivi cu atât imaginea lor interioară e mai puternică, și se întâmplă ca tineri capabili, inteligenți și muncitori să se comporte conform acuzelor acestor imagini și să nu mai reușească să devină conștienți de propriile calități și realizări – drumul lor în viață este plin de insatisfacții pentru că nu își pot asuma nici măcar părțile lor bune. Și uite așa cabinetele de psihoterapie se umplu de tineri depresivi, anxioși sau cu o stimă de sine extrem de scăzută …
Alt aspect neplăcut al lipsei de responsabilitate este că orice fel de comportament devine scuzabil, deoarece controlul vieții ajunge să depindă de dispoziții de moment, de evenimente aleatoare, de persoanele din jur … Apoi nerealizările sunt puse și ele pe seama celorlalți sau a cursului evenimentelor, persoana în cauză se plânge că nu e înțeleasă, susținută, că universul nu se mișcă în jurul propriilor dorințe, uitând că de fapt ea nu a contribuit cu nimic pentru a schimba cursul lucrurilor.
Ce ar fi de făcut în acest caz ? Răspunsul este evident – la un moment al vieții (cu cât mai devreme cu atât mai bine) fiecare tânăr ar fi cazul să își asume responsabilitatea pentru sine.
Evident însă nu înseamnă și ușor. Odată ce îți asumi responsabilitatea propriilor acțiuni, decizii, emoții, te trezești deodată … singur. Această singurătate este înfricoșătoare, iar decizia de a fi responsabil de sine este inițial percepută ca o povară foarte greu de dus. Pare atât de ușor și simplu să redai controlul vieții tale altcuiva, fie unei persoane reale, fie uneia care locuiește în mintea ta și îți dictează ce să faci și cum să simți. Sunt aici multe frici de înfruntat, sunt insecurități care – deși normale pentru că siguranța de sine se capătă prin experiențe repetate de confruntare cu viața – pot foarte ușor să demoralizeze.
Și totuși … odată ce ai început să îți asumi responsabilitatea, aceasta este și o sursă de putere interioară, de satisfacție și de siguranță. Abia atunci poți să fii complet în armonie cu tine însuți, poți să fii mândru de ce ai realizat sau de potențialul propriu, dar poți să îți vezi și părțile mai puțin bune și să iei decizii pentru a le corecta sau compensa. Nimeni nu este și nu va fi niciodată nici perfect, nici la fel de bun la toate, dar un om asumat își va folosi la maxim atuurile și va încerca să se dezvolte pe domeniile unde nu se simte sigur dar le percepe ca importante pentru sine.
Bine, bine, o să îmi spuneți, dar cum se face asta în practică?
In primul rând e necesar să fie “date afară” imaginile persoanelor critice incorporate. Ele nu pot fi pur și simplu “șterse” din mintea mai puțin conștientă, dar pot fi “dezlocuite”, pot fi împinse afară în momentul în care acea porțiune din psihic este “umplută” cu alte imagini. Imagini care se formează destul de greu, dar se pot forma. O metodă este aceea a bilanțului lucrurilor bune, respectiv a te obișnui ca la sfârșitul unei zile să te gândești la “lucrurile făcute azi pentru care sunt mulțumit/ă de mine” – cel mai bine ar fi ca acest bilanț să fie făcut nu mental ci verbal, cu un prieten sau, și mai bine, în scris. Nici o imagine interiorizată nu rezistă la nesfârșit la proba realității.
Al doilea pas este să rememorezi lucrurile bune făcute în trecut, în momentul în care se pune problema unei noi decizii – a-ţi aduce în conștiință faptul că ești competent pe domeniul respectiv e echivalent cu a cere confirmarea/verificarea altora, deci ultima devine inutilă.
Al treilea pas este de a-ţi asuma atât rezultatele pozitive cât și pe cele negative din viaţa trecută şi cea prezentă. Mulți oameni nu știu să se bucure de propriile realizări, și a-ţi lua un timp pentru a simți satisfacție la atingerea unui obiectiv va fixa în conștiință memoria reușitei. In caz de eșec, atitudinea nu este auto-critica necruțătoare – oricum nu prea ajută la nimic. Mult mai de ajutor este să te întrebi care aspect al deciziei nu a fost cel mai potrivit, cum ai fi putut face mai bine și cum ai putea acționa pentru a remedia consecința nefavorabilă. Iar dacă decizia a implicat un tratament incorect aplicat celor din jur, și a cere scuze este un tip de asumare matură (iar dacă vă uitați în jur vă veți da seama că sunt destui cei care nu cer scuze, chiar preferă să devină acuzatori, pentru că nu sunt capabili de a-și asuma propriile greșeli). Atenție însă, scuzele deschise și oneste sunt un pas important, dar a nu mai repeta acel tip de comportament este la fel de important.
Probabil în mintea multor cititori a apărut între timp și întrebarea: “adică cum, de acum să fac totul doar după capul meu, fără a mai cere vreun sfat?”
Nicidecum. Sfaturile sunt ghiduri bune, atâta vreme cât sunt folosite doar ca ghiduri. Cerând sfaturi și opinii, o persoană vine în contact cu argumente, cu unghiuri de vedere pe care poate nu le-a considerat, poate afla proceduri și moduri de acțiune specifice, dar în final decizia nu e de luat pe baza opiniei majorității sfătuitorilor ci personal, integrând toate aceste informații într-un mod de acțiune care se potrivește atât cu personalitatea cât și cu dorințele proprii. Ceilalți nu sunt atotștiutori, și ei pot greși, dar mai ales sunt oameni diferiți, cu abilități proprii diferite și cu personalitate diferită, și nu e de uitat că o decizie perfectă pentru o persoană poate fi greșită pentru alta.
