Orson Scott Card spunea “Opusul sfârșitului fericit nu est sfârșitul trist […]. Opusul sfârșitului fericit este de fapt sfârșitul nesatisfăcător”. Aș adăuga la aceasta și lipsa sfârșitului, ca unul din cele mai frustrante moduri de a încheia “ceva”, fie o relație, fie o situație.
Uneori avem o altercație pe stradă cu un necunoscut, și chiar dacă am vrea să lămurim situația nu avem cum să mai găsim persoana în cauză. Uneori avem o ceartă cu cineva și contextul nu ne permite sa revenim, sau persoana în cauză ne blochează, într-un fel sau altul, orice acces ulterior. Uneori unele persoane dispar brusc din viața noastă – fie se mută peste noapte, fie existența le este curmată brutal de un accident sau o boală fulgerătoare. Alteori apar separări, abandonuri, adevărate fugi ale celor care ne-au fost dragi, așa cum se întâmplă uneori când relațiile romantice se încheie prin părăsirea cuplului de unul din parteneri, fără explicații, cu explicații minime sau dimpotrivă, cu acuze grele.
Astfel de evenimente ne lasă pradă unor regrete, frustrări, gânduri invazive – pe care le-am discutat în detaliu aici. Există multă durere în revenirea asupra acestor evenimente – durere care poate umbri psihicul pe perioade lungi de timp.
Toate astea sunt datorate faptului că evenimente din categoria celor menționate mai sus se înscriu în ceea ce în psihologie se numesc chestiuni neterminate. E vorba de situații care nu au avut parte de o clarificare finală şi sunt suficient de dureroase încât la un moment dat să se ajungă chiar la suprimarea gândului la ele deoarece încărcătura emoțională e prea puternică. Alteori ele revin iar și iar sub formă de ruminație, cu toate efectele despre care am vorbit deja aici.
Un mod de a pune capăt acestora este acela al încheierilor.
Ce sunt încheierile? Sunt un tip de ritualuri, iar viața umană este în mare parte marcată de ritualuri. De la cel de botez, care sărbătorește intrarea în lume, la cel de înmormântare, care este o încheiere a vieții, înțelepciunea psihologică a societății umane a introdus în obiceiuri o mulțime de ritualuri de mai mică sau mai mare amploare pentru a facilita evoluția fiecărui individ între diferite etape de dezvoltare. Majoritatea ritualurilor sunt de fapt ritualuri de trecere, care marchează intrarea într-o nouă etapă a vieții și părăsirea celei anterioare – cu siguranță toată lumea își amintește de banchetul de la sfârșitul liceului sau de festivitatea de absolvire a facultății, iar cei care, din varii motive, nu au participat la ele rămân cu un gust amar, tocmai pentru că și această absență este o chestiune neterminată.
Unele încheieri sunt simple, cum ar fi o ultimă cafea sau cină cu prietenii care urmează să se mute în alt oraș. Alteori încheierile sunt aproape sfâșietoare ca trăire emoțională, cum sunt ultimele momente petrecute cu o ființă dragă a cărei viață se apropie de sfârșit. Însă, oricât ar fi de dureroase, aceste încheieri devin în final o sursă de pace interioară, de mulțumire de a fi făcut ceea ce era de făcut, și permit închiderea rănilor și revenirea la o stare psihică echilibrată.
Există însă şi situaţii în care aceste încheieri nu au loc. Nu au loc pentru că evenimentele nu au permis ca să aibă loc (precum în cazul unui deces neașteptat) sau pentru că una din părțile implicate nu a dorit să facă încheierea, fie pentru că i-a fost prea frică, fie pentru că a dorit să rănească. Rezultatul este același, o chestiune neterminată.
Oare cum s-ar putea rezolva o chestiunea neterminată?
O metodă este aceea de a o încheia real, mai bine mai târziu decât niciodată.
De multe ori, în psihoterapia de cuplu, atunci când cei doi parteneri s-au îndepărtat irevocabil, terapeutul nu insistă asupra reconcilierii ci îi îndeamnă pe cei doi să facă o încheiere care să le permită să treacă mai repede peste durerea separării. Cu atât mai mult dacă este vorba de un cuplu cu copii, existența unei încheieri, în care cei doi parteneri își rememorează părțile bune ale relației și își mulțumesc unul altuia pentru ce a fost bun (fără să infirme ce îi desparte), ajută la colaborarea parentală post-divorț în sprijinul copilului.
Uneori se pot face încheieri ale unor relații tensionate între părinți și copiii adulți – fie că timpul aduce înțelepciunea necesară, fie că există un sprijin în a gestiona procesul – de la un psihoterapeut sau chiar de la un prieten.
Unii oameni se referă la aceste încheieri cu cuvintele “am făcut pace cu … “. Nu, nu este vorba de o împăcare, diferențele de opinii rămân, dar cei implicați ajung să își respecte reciproc alegerile și demnitatea umană, chiar dacă drumurile le rămân despărțite.
Uneori însă pur și simplu cealaltă persoană nu participă la un proces de încheiere: pentru că nu vrea, pentru că nu poate (psihologic) sau pentru că nu mai este. Ce e de făcut atunci? Oare suntem condamnați să păstrăm rana chestiunilor neterminate pentru veșnicie?
Cu siguranță nu. Pentru că mai există și ritualul încheierilor simbolice.
Varietatea de forme pe care o pot lua aceste încheieri simbolice este extrem de mare.
Uneori îmbracă forma unor tehnici terapeutice – de exemplu a vorbi cu un scaun gol în psihoterapia individuală, sau cu o persoana dintr-un grup de dezvoltare personală care înlocuiește simbolic partenerul absent, fie că e un părinte, un bunic sau un fost partener de cuplu.
Alteori ritualurile sunt personale, cei în nevoie le descoperă singuri: că vin cu o floare la un mormânt și vorbesc cu cel plecat sau că îi scriu o scrisoare celui absent – niciodată trimisă, uneori arsă, alteori îngropată, alteori ruptă, sau că aruncă pe apă o barcă de hârtie care să ducă cu ea durerea asociată despărțirii, toate acestea sunt ritualuri simbolice care – dacă sunt investite cu trăirea emoțională necesară – sunt la fel de eficace ca și cele față în față.
Pot fi încheieri simbolice care implică un fel de “exorcizare” – revenirea în singurătate în locuri încărcate de amintiri sau despărțirea de obiecte cu valoare emoțională. Alte încheieri implică o punere în act artistică, prin pictură, poezie sau dans. Alteori e vorba de a realiza un ritual de trecere simbolică între durere și revenire, care poate fi orice de la trecerea printr-o poartă la o călătorie prin pădure cu revenirea la lumina soarelui, alteori se aruncă în foc un simbol al durerii.
Dar toate cele de mai sus, și multe altele care se pot imagina, sunt de fapt forme de catharsis – procesul prin care se exteriorizează, eliberează emoțiile acumulate și se regăsește pacea interioară.
Și poate că uneori, când cineva se simte împovărat de gânduri și emoții invazive, ar fi bine să se întrebe ce chestiuni neterminate poartă cu sine și cum le-ar putea încheia?
2 comentarii
Am ajuns pe pagina dmnv cautand un raspuns la visul pe care l’am avut.Am visat ca ardeam o scrisoare si spuneam ceva de genul”ma intorc inapoi la..” nu am retinut tot.Energia visului m’a speriat si m’am trezit.Imi puteti da un sfat va rog?
Buna ziua, e foarte greu de raspuns in mod specific, dvs. stiti probabil cel mai bine ce va semnala visul. Ce va pot spune eu este ca visul este o stare de constiinta modificata, in care cenzura este mult atenuata si atunci pot iesi la suprafata unele elemente din inconstient. Dar … fiind vorba de o stare de constiinta, puteti influenta lucrurile si in vis: in loc sa va speriati si sa va treziti, puteti incerca sa va spuneti ca sunteti in vis pentru a afla ceva, sau a actiona cumva (la nivel simbolic). Daca visul a avut un substrat inconstient, va reveni pana cand veti face ce e necesar, tot in vis. Daca, pe de alta parte, a fost legat mai degraba de o zi obositoare, si a avut un continut aleator (unele vise asa sunt, nu toate au o radacina adanca in inconstient), atunci nu va mai reveni.