Despre viaţa în pandemie: ură, conspiraţii şi cum ne descurcăm cu ele

Se împlineşte cam un an de când tot globul s-a confruntat cu ceva complet neobişnuit: pandemia. Iniţial a fost văzută ca o perioadă trecătoare, marcată de frica îmbolnăvirii, de incertitudinea asupra posibilităţilor de vindecare şi de neplăcerile unei carantine generalizate.

A venit apoi o perioadă de aparentă relaxare, marcată de prognoze negre din partea medicilor: nimeni nu prea dorea să le creadă, dar s-au adeverit, aşa că restricţiile au revenit, cu semne că vor prezente pentru multă vreme.

Au apărut şi vaccinurile, antrenând multiple controverse, de la riscurile lor până la disponibilitatea şi alocarea lor corectă sau nu.

Au apărut incidentele, accidentele, revoltele. Au fost pierdute locuri de muncă. Au fost meserii care au trebuit să se schimbe peste noapte – şi au reuşit în mai mare sau mai mică masură.

Dar mai ales – în special în ultima perioadă – oamenii au început să fie puternic polarizaţi, să creadă din ce în ce mai mult în conspiraţii şi să se învinovăţească unii pe alţii. Pare că orice ştire apărută în media zilele acestea duce la un val de arătări cu degetul, de învinovăţiri, de ură. De la persoane la categorii sociale, toată lumea pare să devină – în opinia unora – un duşman.

Oare este asta o noutate?

Nicidecum. Se repetă istoria – au mai fost epidemii ucigătoare, iar istoria consemnează acte oribile, de la pogromuri la arderea pe rug a “vrăjitoarelor” sau la apariţia autoflagelării, toate aceste fenomene având în comun o ură exacerbată.

Oare de ce se întâmplă asta?

Ei bine, oamenii au nevoie – pentru stabilitate psihologică – să funcţioneze conform unor axiome (afirmaţii nedovedite dar universal acceptate). Una dintre acestea este credinţa într-o lume dreaptă. Ca să poată să existe ca societate stabilă, oamenii au nevoie să fie convinşi că – atâta vreme cât ei respectă normele sociale – vor primi un tratament corect.

Din păcate însă, universul fizic nu este complet previzibil. Aşa cum uneori se produc cutremure, inundaţii, furtuni sau secetă, tot aşa şi pandemia a fost ceva complet neaşteptat, în afara oricărui control uman – şi în directă contradicţie cu credinţa într-o lume dreaptă.

Nimeni nu a fost pregătit pentru ce s-a întâmplat – şi nici nu putea să fie pregătit, pentru că nici o societate nu funcţionează asigurând rezerve pentru toate tipurile de catastrofe. Nu pentru că nu s-a vrut să se ia măsuri, ci pentru că nu se puteau lua măsuri anticipate. O să dau un exemplu simplu: începutul pandemiei a găsit în toată lumea o lipsă acută de medici epidemiologi. Nevoia unor astfel de persoane calificate (şi să nu uităm că o calificare medicală se obţine în 8-10 ani) a crescut poate de 10 ori în câteva saptămâni. Ar fi trebuit societatea să fie pregătită? Să fi specializat epidemiologi pe care apoi să îi țină în şomaj doar pentru a avea rezerve în cazul unui nou virus? Evident că nu. La fel cum nu putea avea spaţii de carantină, stocuri de medicamente, echipamente de protectie …

Ne place sau nu, situaţiile catastrofale asta sunt: catastrofale. Cât de mult am încerca noi să îmblânzim natura, nu o putem controla pe deplin. Drept care, în faţa pandemiei, toată lumea a fost nepregătită. Nimeni nu ştia ce să facă şi, la nivelul întregii lumi, s-a mers pe un sistem de încercare şi eroare.

Nu, nu a fost drept ca unii să se îmbolnăvească şi să moară, nu a fost drept ca unii să îşi piardă sursele de trai zilnic, nu a fost drept ca planurile tuturor să fie date peste cap. Toate aceste lucruri au dus la o apăsare psihologică, la frici de toate felurile – pentru sănătatea proprie, pentru viaţa celor apropiaţi, pentru viitorul economic. Toate studiile făcute de psihologi au arătat o creştere masivă a anxietăţii la nivelul umanităţii.

Un mod de a reduce această anxietate, mod care este probabil cel mai uşor şi mai la îndemână, este de a găsi vinovaţi. Nu mai ardem pe rug văjitoare, dar credem că a fost un virus creat special pentru a produce cine ştie ce efect, sau considerăm că doctorii sunt de vină pentru că sunt incompetenţi, sau politicienii sunt de vină pentru că sunt corupţi, sau profesorii sunt de vină, pentru că sunt leneşi, sau cei care nu poartă mască sunt de vină, pentru că ne îmbolnăvesc pe toţi, sau dimpotrivă, cei care poartă mască sunt vinovaţi pentru că în măşti se concentrază virusul … nu are sens să mai continui, toată lumea a fost la un moment dat vinovată de ceva.

Din ce în ce mai des observ, în postări de pe reţelele de socializare sau în comentariile unor articole din media, reacţii de ură violentă, exagerări şi generalizări grosolane, chemări la a arăta cu degetul pe cineva – o persoană sau o categorie socială.

Nu vreau nici pe departe să susţin că totul în jur este perfect. Cu siguranţă unii fac greşeli iar alţii fac lucruri ilegale şi imorale profitând de confuzia generală. Cu siguranţă însă sunt şi destui care fac lucruri bune, care se străduiesc să ajute cu cât ştiu şi pot ei în această situaţie. Şi cu siguranţă că aceştia sunt cei mai mulţi, deoarece dacă majoritatea celor din jur ar fi fost incompetenţi şi hoţi societatea s-ar fi dizolvat deja în anarhie. Numai că pe aceştia din urmă pare să nu îi mai vadă nimeni – pe unii nici nu i-a vazut cineva vreodată. Doar medicii au fost – pentru o scurtă perioadă – consideraţi eroi. Nimeni însă nu a văzut cât de riscantă a fost viaţa angajaţilor din supermarket-uri, a personalului din poliţie, a celor din centrele de bătrâni – toţi au fost în contact permanent cu mii de oameni şi au riscat – pentru că un minim de funcţionare a societăţii era necesar.

Din păcate, acum toată lumea pare să urască pe toată lumea, iar faptul că şi clasa politica şi media par să se folosească de starea de anxietate generală pentru a-i întărâta pe unii împotriva altora nu ajută de loc.

Dar oare ajută ura asta la ceva? Oare transformarea anxietăţii personale în ură rezolvă lucrurile? Cu ce va fi viaţa mea mai bună dacă declar că funcţionarii publici sunt nişte buni de nimic? Sau dacă susţin că cei care nu se vaccinează sunt nişte criminali?

Din păcate nu doar că nu ajută, ba dimpotrivă, nu face decât ca la nivel personal să alimenteze furia şi să facă viaţa psihologică şi mai dezechilibrată.

Oare cum am putea totuşi să traversăm cu success această perioadă?

Nu există o reţetă a succesului, şi probabil toată lumea va fi afectată la nivel psihologic de trecerea prin pandemie, dar unele lucruri se pot face:

1. Să facem diferenţa între a avea o opinie personală şi a considera că toţi cei care au păreri diferite ne sunt duşmani. Eu una m-am grăbit să ma înscriu la vaccinare de îndată ce am avut dreptul la asta. A fost opinia şi alegerea mea, da, mă mândresc cu ea, da, am povestit tuturor curioşilor că nu am avut reacţii adverse … dar nu consider că am vreo misiune sfântă de a-i convinge (eventual prin blamare) pe cei care sunt contra sau doar precauţi.
2. Să ne folosim cât mai mult simţul umorului. Rămânând tot la exemplul cu vaccinarea, am preferat să mă amuz de toate glumele legate de teoriile conspiraţioniste decât să susţin că anti-vacciniştii ar fi rău-intenţionaţi, slabi de înger sau cine ştie cum altfel.
3. Să ne dăm interesul, acolo unde suntem şi aşa cum putem, să facem lucrurile cât mai bine în această situaţie. Nu e nici pe departe uşor, nu e nici pe departe ideal, dar … să facem ce e de făcut şi să ne luăm satifacţie din faptul că ce putea ţine de noi am făcut.
4. Să respectăm regulile. Unele din ele poate sunt bune, unele din ele poate sunt proaste, timpul va spune daca purtarea măştii sau distanţarea socială au ajutat cu adevărat sau nu. Dar societatea umană se dezagregă în momentul în care fiecare persoană îşi ia libertăţi pe baza deciziilor proprii. Ne place sau nu ne place, omenirea nu poate aluneca în anarhie pentru că fiecare consideră că are argumente să facă ce-i place.
5. Să nu generalizăm: de acord cu pedepsirea unei persoane care a comis o infracţiune, dar a spune că toţi cei care sunt la fel cu respectivul (după profesie, rasă, cartier, şcoală absolvită sau cine ştie ce alte posibile asemănări) nu ajută cu nimic. Recent am auzit un cunoscut susţinând că toţi medicii şi-au cumpărat examenele, iar argumentul era că o căutare pe Google cu “şpagă la medicină” a dat câteva mii de rezultate. Mă întreb, oare dacă respectivul va avea un accident şi îşi va rupe un picior, va merge la un medic sau se va duce la o vrăjitoare, pentru că dacă toți medicii sunt incompetenţi, atunci ce mai rămâne ca soluţie?
6. Să verificăm sursele de informaţie. Rămânând la exemplul de mai sus, nu am verificat 8000 de rezultate Google dar m-am uitat pe primele două pagini de căutare. Ei bine, era vorba în total de 3 cazuri pe o durată de 10 ani. Extrapolând, aş zice că 8000 de rezultate pot să conducă la poate 50 de cazuri. Sunt multe? Da, sunt multe, şi cei care s-au pretat la aşa ceva merită din plin să fie pedepsiţi. Dar înseamnă asta că toţi medicii şi-au cumpărat examenele? Nici pe departe.
7. Să căutăm surse de bucurie şi de satisfacţie în ceea ce este în jurul nostru: da, ne lipseşte tutror interacţiunea umană, însă sursele de frumos sunt multiple, unele chiar foarte la îndemână: o zi senină în care te plimbi chiar şi în jurul blocului, o floare pe un pervaz, o carte bună, un aranjament de perne viu colorate într-un colţ al canapelei, un telefon dat unor oameni dragi pentru a le spune că îţi este dor de ei… Poate că cel mai bun mod de a învinge psihologic pandemia este să ne găsim un motiv de a zâmbi, fie şi numai pentru o secundă, în fiecare zi.

În concluzie, dragă cititorule, te invit ca atunci când citeşti o ştire “explozivă” în media, să te întrebi dacă ura pe care ţi-o stârneşte te ajută cu ceva. Dacă nu cumva, în cazul unor veşti triste, nu ar fi mai bună compasiunea sau, în cazul altor tipuri de veşti, dacă nu cumva ai putea, prin comportamentul tău de zi cu zi, să contribui fie şi cu foarte puţin la ameliorarea situaţiei. Nu, nu îţi recomand îngăduinţă pentru cei care se fac vinovaţi de ceva, dar… dacă nu eşti în situaţia de a putea acţiona efectiv pentru a-i cenzura, moral sau legal, poate că ai face mai bine să nu îţi încarci psihicul de ură şi frustrări … nu de alta dar fiecare dintre noi are cu siguranţă o opţiune mai bună: să facă tot ceea ce ţine de el pentru a traversa această perioadă, dacă nu cu succes măcar cu decenţă umană.