Fiind eu fumătoare, de câte ori călătoresc ajung să petrec destul de mult timp în faţa hotelurilor – ocazii cu care nu de puţine ori ajung să leg prietenii (de mai scurtă sau mai lungă durată) cu oamenii care se întâmplă să se afle în acelaşi loc.
Din poveştile strânse “la o ţigară” mi-am amintit două, ambele având ca subiect câte o tânără: o să le numesc aici, pentru simplitate, Ana şi Maria, desi nu acesta este numele lor real.
Ana avea 16 ani, şi venea dintr-o ţară fostă comunistă. Se afla la Viena ca model, pentru a realiza un catalog de haine pentru adolescente. Rar am întâlnit – chiar la persoane cu mult mai mature – atât de multă seriozitate şi claritate a scopurilor cum avea Ana. Mi-a povestit că a avut şansa de a fi fotogenică şi s-a folosit de ea pentru a reuşi să strânga nişte bani, bani pe care îi vedea ca fondul ei de suport pentru viitoare studii într-o universitate vestică. Spunea ca de fapt ei nu prea îi place şcoala, dar că se încăpăţânează să o facă pentru că munca asta de model este grea şi mai ales nu este veşnică, cu atât mai mult cu cât nu avea de unde să ştie dacă odată ieşită din adolescenţă va mai avea silueta potrivită pentru a fi model. Spunea că îi e greu, că trebuie să călătorească mult şi apoi să recupereze cu lecţiile, şi că – spre deosebire de multe fete de vârsta ei – preferă să nu iasă în cluburi şi să nu se intereseze de băieţi, pentru că timpul ei este preţios şi această etapă a vieţii ei nu va fi prea lungă. Şi tot ea adăuga că, odată încheiată cariera de model – adolescent, îşi doreşte să ducă o viaţa normală, în care să meargă la şcoală, să iasă cu prietenele la film sau la o îngheţată, să cunoască un tânăr de care să se îndrăgostească şi în final să aibă o famile, dar şi o carieră – una bazată pe studii universitare. Era atâta asumare şi atâta linşte şi echilibru în această fată …
Maria era tot dintr-o ţară fostă comunistă, avea 19 ani. Tocmai terminase liceul şi spunea că în anul când ne-am întâlnit avusese trei scopuri de urmărit: să fie admisă la facultate, să îşi ia carnetul de conducere şi să îşi găsească o slujbă pentru vară. Le făcuse pe toate trei, şi aşa cum le dorise. Din nou o tânără cu planuri de viitor şi care avea deja o disciplină personală în a îşi stabili scopuri, a detalia etapele de parcurs şi a le aborda pe fiecare cu o tenacitate demnă de invidiat. Şi totuşi, Maria spunea că niciodată nu a fost mulţumită de ea însăşi – că orice ar fi realizat mereu se întreba dacă nu ar fi putut face mai bine şi că mereu se compara cu cei din jur şi mereu se regăsea în situaţia de a-şi spune că de fapt ceilalţi fac … mai mult şi mai bine decât ea.
Cele două domnişoare aveau ambele în comun claritatea referitoare la ceea ce doreau de la viaţă şi voinţa nestrămutată de a realiza aceste lucruri. Fiecare din ele îşi decisese priorităţile şi era anagajată în punerea lor în practică, ambele îşi cunoşteau punctele bune şi punctele slabe şi lucrau hotărât spre a deveni ceea ce îşi doreau să devină.
Diferenţa este că Ana mai ştia ceva în plus faţă de Maria – ştia să se bucure în momentul în care reuşea să realizeze ceva important pentru ea şi – în plus – se autoevalua în raport cu ceea ce îşi propusese pentru sine, în timp ce Maria, odată ce reuşea să parcurgă o etapă, uita complet de faptul că dobândise o victorie personală, considera că de fapt nu a realizat nimic şi că oricum în jurul ei sunt persoane care au facut mult mai mult si mai bine. Aşa că, spre deosebire de mulţumirea senină pe care o radia Ana, Maria era relativ nefericită şi complet lipsită de conştiinţa valorii proprii.
Suferinţa Mariei este o suferinţa a multor tineri şi tinere din societatea actuală, şi poartă numele de perfectionism. Un perfectionist nu este niciodată mulţumit de ceea ce a realizat, mereu consideră că se putea mai bine, şi de multe ori, în căutarea acestui mai bine, petrece extrem de mult timp în definitivarea unor sarcini chiar simple, pierde simţul proporţiei lucrurilor şi în final intră în criză de timp pentru că sarcinile se “întind” până la a-l sugruma efectiv. Un perfecţionist mereu se întreabă dacă nu cumva a făcut vreo greşeală, dacă nu cumva altcineva a făcut mai bine decât el, îşi doreşte să exceleze dar niciodată nu are convingerea că ceea ce a făcut este bine.
Perfecţionismul ajunge să omoare, încet-încet, sufletul. Un om echilibrat îşi propune nişte ţinte, se străduieşte să le atingă, iar la sfârşit rămâne atât cu conştiinţa cât şi cu mâdria unui lucru bine făcut – nu perfect, dar cât de bine a putut el însuşi să îl facă în momentul respectiv. Această capacitate de a obţine satisfacţie din ceea ce a realizat cineva este motorul pentru o dezvoltare sănătoasă psihologic, în timp ce continua îndoială asupra valorii proprii, specifică perfecţionismului, nu face altceva decât să conducă la acumulare de anxietate, la erodarea respectului de sine şi, în timp, va fi o sursă de nefericire.
Oare ce aş fi putut să îi spun Mariei, în calitate de psihoterapeut? Mai întâi i-aş fi spus “bravo, ai ştiut ce vrei să faci pentru tine în această etapă a vieţii şi ai reuşit să pui asta în practică”. Apoi aş fi rugat-o să îsi repete cu voce tare fiecare realizare, şi, după fiecare afirmaţie, să sară în sus de bucurie – chiar dacă ei i s-ar fi părut ciudat şi puţin prostesc. Ba chiar aş fi rugat-o să repete asta până când săritul i s-ar fi părut amuzant.
I-aş mai fi spus Mariei că este ok să privească în jurul ei pentru a găsi modele de urmat, dar că viaţa ei este a ei şi că este bine să îşi găsească sensul propriu, apoi să îl urmărească pe acela – fără a face nesfârşite comparaţii cu viaţa celorlalti. Că i-ar fi mult mai bine să încerce să fie cea mai bună versiune a ei – cea posibilă în momentul respectiv, şi că odată ce a făcut eforturi în acest sens, i-ar fi mai bine să îşi ia nişte timp în care să se lase să fie mulţumită de sine.
Şi i-aş mai fi spus Mariei că poate că vor fi şi momente când nu va reuşi, sau nu va reuşi suficient de repede sau suficient de bine în raport cu ce şi-a propus, şi că şi asta este în regulă, pentru că suntem fiinţe imperfecte, şi că asta e parte a naturii umane. Că uneori putem să obosim şi avem voie să ne luăm un moment de odihnă, că uneori poate ne-am propus prea mult sau prea repede şi e nevoie să ne regândim planul şi să ne redimensionăm eforturile, că viaţa ne pune de multe ori în situaţii de tip “încercare şi eroare” şi că şi asta e în regulă, că experienţa imperfecţiunii este şi ea o parte din experienţa unei vieţi reale, şi că poate doar în raport cu această imperfecţiune putem să ne vedem cu adevărat realizările şi să ne putem bucura de ele.
Şi i-aş mai fi spus Mariei cât de multă bucurie mi-a adus mie întâlnirea cu ea, aşa cum mi-a adus bucurie întâlnirea cu Ana, pentru că fiecare din ele mi-a arătat că tânăra generaţie nu este nici pe departe tocită, răsfăţată sau lipsită de direcţie ci dimpotrivă, că ele sunt ceea ce poate fi mai bun şi mai frumos ca viitor al societăţii.
1 comentarii
Aveam nevoie de acest articol! Îl salvez pentru a-l relua când mă copleșesc prea multe sarcini amânate 😉 Mulțumesc Livia!