Una din ariile importante de studiu ale psihologiei, şi psihoterapiei în special, este cel al traumei – înţeleasă ca răspuns emoţional la evenimente negative dramatice, cu efect de lungă durată asupra stabilităţii mentale şi emoţionale ale victimei.
Nu întâmplător în psihoterapie sunt investigate evenimentele traumatice, în special cele din copilărie – trauma se instalează mai uşor la copii, deoarece aceştia nu au formate încă acele mecanisme cognitive care să le permită să interpreteze corect evenimentele negative la care sunt expuşi, fiind deci mult mai predispuşi la a fi afectaţi negativ la nivel emoţional. S-a scris foarte mult despre cum traumele copilăriei modifică abilităţile adulţilor de a funcţiona: despre faptul că mulţi copii proveniţi din familii abuzive vor fi la rândul lor abuzatori sau dimpotrivă, vor rămâne toată viaţa în roluri de victimă, că acei copii deprivaţi emotional la începutul vieţii devin adulţi reci şi care nu sunt capabili de a stabili relaţii funcţionale, că cei care au fost supracriticaţi îşi pierd încrederea şi stima de sine, şi exemplele pot continua – în multe cazuri, rolul psihoterapiei este tocmai acela de a vindeca traumele copilăriei pentru a facilita funcţionalitatea adultului.
Prima întrebare care mi se pune de multe ori este dacă această trauma poate fi vindecată? Multe persoane cu trecut abuziv se simt dezarmate, considerând că răul făcut este definitiv, pentru că trecutul nu mai poate fi schimbat. Şi da, au dreptate în ceea ce priveşte trecutul faptic, acele evenimente din trecut nu pot fi modificate – dar e de reţinut că trauma nu este evenimentul în sine ci răspunsul emoţional al persoanei la acest eveniment. Oamenii sunt diferiţi şi fiecare interpretează diferit aceleaşi evenimente, aşa că şi răspunsul traumatic este diferit. Pe de altă parte, răspunsul emoţional traumatic este de multe ori cel a copilului, în timp ce, în terapie, adultul poate să îşi găsească un răspuns emoţional diferit, mai adaptat, mai funcţional şi care îi va permite apoi ca, încet-încet, să îşi re-evalueze modul în care se vede pe sine, lumea şi pe cei din jur la momentul prezent.
Pentru foarte mulţi, trauma a fost şi rămâne atât: un eveniment sau o serie de evenimente negative, cu impact emoţional dezadaptiv, cu care omul fie trebuie să se obişnuiască să trăiască, fie să se străduiască să îl vindece, în măsura în care acest lucru este posibil.
Puţini pomenesc însă şi de alt aspect, şi anume de potenţialul de creştere al traumei. Prima data evidenţiat de Tedeschi (1995), acest fenomen este din ce în ce mai des acceptat în psihologie, unii autori considerând că numărul de persoane care folosesc trauma ca pe un motor de creştere este destul de ridicat, între o treime şi o jumătate din cei traumatizaţi.
Să ne înţelegem: ceea ce am afirmat mai sus nu anulează impactul emoţional negativ al traumei. Cei traumatizaţi suferă profund, de multe ori trauma le dărâmă complet eşafodajul unei vieţi echilibrate, iar lupta cu suferinţa este lungă şi lasă multe urme. Şi totuşi, nu de puţine ori, am întâlnit persoane care mi-au mărturisit că, după ce au trecut prin evenimente traumatice, viaţa lor s-a schimbat în bine.
Există în oameni o aspiraţie puternică spre bun, spre frumos, spre sentimente de ordin superior, aceasta reprezentând motorul transformării. Când se produce trauma, tot sistemul de valori şi credinţe personale este pus la încercare, şi de multe ori ceea ce era luat ca “normal şi garantat” dispare, lăsând în urmă dezorientare şi suferinţă. Şi totuşi, pentru unii oameni, tocmai această dezagregare a vieţii “aşa cum o ştiam” este sursa creşterii. Când tot ceea ce părea sigur a dispărut, lăsând în urmă un “teren pârjolit”, atunci se oferă ocazia unei noi construcţii. A gestiona impactul emotional traumatic pare să dea noi puteri şi, mai ales, hotărârea de a reconstrui pe baze mai trainice, mai bune, mai corecte, mai frumoase.
Ȋn ce zone apare creşterea post-traumatică? Depinde de la o persoană la alta, dar ariile cele mai importante le voi enumera mai jos:
- Ȋncredere în sine, în capacitatea de a face faţă dificultăţilor – cine a reuşit să treverseze o criză a existenţei, chiar dacă a suferit foarte mult în proces, ajunge de multe ori să îşi dea seama cât de puternic este, cât de multe resurse are, şi mai ales are încredere că le va putea mobiliza de câte ori va fi nevoie.
- O capacitate sporită de a aprecia ceea ce oferă viaţa, ca experienţe şi oportunităţi. Recuperarea după trauma este în mod esenţial un proces de reconstrucţie, şi în acest proces persoana ajunge să folosească multe elemente pe care poate nu le-ar fi luat în considerare înainte de evenimentul traumatic. Ȋn plus, după confruntarea cu suferinţa, micile bucurii ale vieţii capătă mai multă culoare, sunt mai preţuite, iar capacitatea de a se bucura de viaţă creşte tocmai pentru că există comparaţia cu suferinţa.
- Relaţii interpersonale mai semnificative: nimeni nu traversează o trauma complet singur, în drumul clarificării şi reconstrucţiei întâlneşte alte peroane de la care poate primi idei, suport, empatie … iar toate acestea devin încărcate de semnificaţie. Există mai multă angajare şi responsabilitate în relaţiile cu ceilalţi, mai multă deschidere în a înţelege puncte de vedere diferite şi mai multă semnificaţie obţinuta din interacţiunea cu cei din jur.
- Găsirea de noi direcţii de dezvoltare personală, noi moduri de acţiune, noi preocupări, toate acestea venind să îmbogăţească viaţa interioară.
- Regândirea filozfiei de viaţă, dezvoltarea spiritualităţii, conştientizarea aspiraţiei general-umane spre bun şi frumos.
Poate că cei care au suferit o traumă sunt aceia care văd viaţa mai clar, înţeleg valoarea lucrurilor bune, considerate “normale” şi de la sine înţelese înainte de evenimentele traumatice. Poate că, văzut într-o perspectivă ce transcede suferinţa, şi trauma poate fi înţeleasă ca un dar … ca o posibilitate nesperată de a re-evalua tot cadrul vieţii şi a-l reconstrui pe baze mai solide, mai sănătoase, mai creative, mai frumoase.
Tedeschi, R.G., & Calhoun, L.G. (1995). Trauma and Transformation: Growing in the Aftermath of Suffering. Thousand Oaks, CA: Sage.
Tedeschi, R. G., & Calhoun, L. G. (1996). The Posttraumatic Growth Inventory: Measuring the positive legacy of trauma. Journal of traumatic stress, 9(3), 455-471.
