Despre ce ni s-a întâmplat în copilărie și cum ne influențează asta ca adulți

Am auzit, de-a lungul anilor, un număr de persoane care au făcut câteva ședințe de terapie, dar au renunțat, motivând că nu au înțeles de ce psihoterapeutul, deși problema cu care au venit clienții era una actuală, și-a petrecut primele ședințe investigând istoria veche a acestora, respectiv situațiile întâlnite în copilărie. Cred că a venit momentul să discut aici astfel de situații, pentru că da, deși aparent nu exista legătură între o dificultate actuală și modul în care s-au derulat primii ani de viață, de fapt această conexiune este deosebit de puternică și multe probleme care se manifestă în tinerețe sau în viața adultă își au rădăcinile în copilărie.

La naștere, un copil este complet neputincios: cam nimic din elementele senzoriale, motorii și cognitive nu există. Un bebeluș vede doar pete de culoare, nu se poate practic mișca singur (până și capul trebuie susținut), nu poate comunica decât rudimentar, nu se poate hrăni singur. Supraviețuirea bebelușului este legată strict de capacitatea acestuia de a atrage atenția mamei, sau, în puținele cazuri când aceasta nu există, a unei persoane semnificative, care să îi asigure îngrijirea.

In aceste condiții bebelușul, și apoi copilul mic, are o singură șansă pentru a putea exista – să “intre pe sub pielea” unui adult. Aceasta caracteristică de supraviețuire se manifestă în condițiile în care structurile cognitive ale copilului sunt inițial foarte rudimentare, schemele cognitive caracteristice adultului fiind definitivate abia în jurul vârstei de 17 ani.

Pentru a supraviețui, copilul va folosi unele judecăți simplificate, de tip “cutie neagră” sau “cauză-efect”, el nefiind capabil – mai ales la vârste mici – să facă judecăți complexe, să înțeleagă noțiuni abstracte sau să facă deducții logice. Si uite așa în copilăria mică și foarte mică se formează niște imagini de sine distorsionate, care apoi sunt purtate interior în viața de adult, ducând la traume mai mici sau mai mari și la dificultăți emoționale și comportamentale care pot colora întreaga existență.

O să dau aici câteva exemple, spunând de la bun început că sunt doar dintre cele mai generale și mai frecvent întâlnite, dar că varietatea unor astfel de fenomene este extrem de mare.

Unii părinți sunt ei înșiși perfecționiști sau își doresc perfecțiunea pentru copil. Drept care, atunci când copilul încearcă sa facă ceva singur – și evident că la început va face fie prost fie imperfect – în loc să îl stimuleze să mai încerce odată, vor râde de el, se vor enerva sau pur și simplu vor face ei, ca să meargă și mai bine și mai repede – asta fiind valabil la orice, de la îmbrăcat la colorat sau la proiecte pentru ora de biologie din școala generală. Şi uite așa, copilul crește considerând că el nu este suficient de bun, că orice ar face altcineva va face mai bine, deci își pierde inițiativa, nu mai încearcă nimic, evită orice sarcini noi așteptând ca altcineva să le preia … iar adultul ajunge dependent, evitant, lipsit de inițiativă.

Sunt și destui părinți care – din dorința de a stimula copilul spre mai bine – îi dau sarcini dar niciodată nu consideră ca sunt făcute suficient de bine. A luat copilul o notă de 9, este întrebat imediat de ce nu a putut lua 10, precum copilul din vecini. A luat 10, e întrebat câți din clasă au avut aceeași notă și dacă au fost mai mulți, gata, nu mai e important, era mai bine dacă primea 10 cu felicitări. Si tot așa zi de zi, nici un rezultat nu e suficient de bun, se putea mai bine, orice nu e perfect e criticabil, iar vocea părintelui critic este auzită atât de des încât este interiorizată – adultul continua să o audă și să nu se poată bucura de nimic din ce a făcut, devine frustrat, nemulțumit, cu o stimă de sine redusă și perfecționist.

Uneori părinți se ceartă între ei, alteori se despart – iar copilul, care asistă la conflicte, nu odată ajunge să considere că din vina lui au apărut tensiunile dintre părinții. Iar dacă părinții se despart, copilul trage concluzia că nu a fost el suficient de bun pentru a merita prezența ambilor părinți – iar adultul va avea relații de cuplu disfuncționale, pentru că în continuare se va crede o persoană care nu este suficient de bună pentru a avea relații familiale sănătoase, profunde și de durată. Cu alte cuvinte, adultul nu se crede demn de a fi iubit. Ba mai mult, nici nu încearcă să iubească, pentru că experiența timpurie îi spune că mai devreme sau mai târziu va fi abandonat, și preferă sa nu se implice, pentru a se feri de durerea abandonului.

Unii părinți nu oferă suport emoțional copilului – fie ca nu au timp, fie că nu au resurse personale pentru asta, fiind ei înșiși persoane reci sau cu emoționalitatea reprimată. Deși de multe ori acești părinți oferă tot suportul practic de care are nevoie copilul, cu alte cuvinte sunt îngrijitori excelenți, copilul se va simți respins, nedemn, va crește cu complexul de a nu fi simțit iubirea, și va avea nu doar eșecuri în propriile relații de cuplu ci și dificultăți de a-și gestiona emoțiile în viată în general. Un astfel de adult se va simți rănit emoțional și în situații sociale mai delicate sau în cele tensionate de la locul de muncă și poate va face multe compromisuri deoarece nu a crezut vreodată în valoarea proprie.

Există părinți care dimpotrivă, glorifică copilul, tot ce face el este perfect, voința lui este lege, orice cere copilul va primi – și încet-încet copilul își face despre sine o imagine de ființă fără cusur iar despre lucrurile importante în viață își construiește credința că acestea i se cuvin, fără a fi nevoie de a depune vreun efort sau a se dovedi demn de ele.

Fiecare dintre noi, privind la propria copilărie, poate identifica elemente dureroase. Dar … înainte de a continua (sau a merge direct spre părinți pentru a le reproșa aceste lucruri), e bine să clarificăm două aspecte.

In primul rând nu există părinți perfecți. In psihologie se folosește termenul de good enough parent (părinte suficient de bun). De la părinți primim nu doar îngrijirea fizică ci și seturi de valori, moduri de gândire, comportamente, modele, acestea fiind un amestec de lucruri pozitive și mai puțin bune, sau chiar uneori abuzive – dar dacă precumpănesc cele bune atunci funcționarea armonioasă a adultului este în bună măsură asigurată. Dacă tindem să ne acuzăm părinții pentru o traumă, să nu uităm că de cele mai multe ori alături de acest comportament negativ părinții au oferit și multe alte lucruri bune. In plus, majoritatea părinților sunt bine intenționați, și multe din comportamentele care au produs trauma copilului au provenit din dorința părinților de a le oferi copiilor abilitatea de a reuși în viață. Alteori comportamentele de tip traumatic au fost impuse de împrejurări – un copil foarte mic cu greu ar înțelege faptul că părinții care aparent l-au “părăsit” în grija bunicilor poate că nu au avut cum să se împartă între copil și munca necesară asigurării traiului zilnic, și au judecat că aerul curat de la țară și mâncarea “bio” mai degrabă ar folosi copilului. Şi de fapt au și folosit probabil fizic, deși copilul, incapabil de a înțelege astfel de judecăți abstracte, se simte ca și când ar fi fost inadecvat, meritând să fie abandonat pentru lungi perioade în casa bunicilor.

In al doilea rând, nu orice copil care a trecut print-un set de împrejurări anume, va reacționa la fel ca adult. Intre situația din copilărie și modelul psihologic al adultului se interpune un factor numit reziliență, ceva specific fiecărui om în parte – în consecință se poate chiar ca la frați de vârste apropiate ceva ce l-a traumatizat pe unul din copii să fi fost motor de dezvoltare pentru celălalt. Drept care, înainte de a vă acuza părinții de rele intenții, țineți cont și că nu aveau cum să prevadă multe din consecințele comportamentelor lor.

Bine, bine, mă veți întreba, atunci ce ne facem? Avem niște probleme actuale cu rădăcini din copilărie, nu putem “amenda” pe nimeni pentru asta, nici măcar nu putem învinovăți pe cineva de a ne fi traumatizat cu bună știință, atunci rămânem așa, condamnați pe viață?

Evident că nu, în explicațiile de mai sus nu există nici pe departe vreun semn că aș pleda pentru “acceptarea destinului”. De fapt exact cu asta se lucrează de multe ori în psihoterapie, respectiv cu identificarea și vindecarea traumelor copilăriei. Înainte însă de a vorbi despre pașii de urmat, doresc sa fac o precizare: nu recomand ca acest proces să aibă loc în afara cabinetului psihoterapeutului, și aceasta datorită faptului că aceste răni nu este recomandabil a fi redeschise atunci când clientul nu este suficient de puternic pentru a le face față și nici în lipsa unei însoțiri din partea unui terapeut. Asta pentru că riscul cel mai mare este ca, odată rănile deschise, clientul să nu găsească o cale spre vindecare, ci să le retrăiască cu consecința retraumatizării. In multe cazuri, odată conștientizate rănile, oamenii au tendința să le reproșeze celor ”vinovați”, dar asta nu face decât să producă o stare fie de respingere, fie de vinovăție la părinţi, fără însă a vindeca trauma. Procesul închiderii rănilor copilăriei este foarte greu, dacă nu imposibil de realizat în modul ”autodidact” și este mult mai bine, când sunteți pregătit să abordați aceste chestiuni să alegeți un terapeut care să vă fie alături în proces.

Ce se va întâmpla în terapie?

In primul rând veți fi ajutați să vedeți și să înțelegeți ce ”zestre” dureroasă purtați cu dvs. din copilărie și cum vă influențează acum viața.  Apoi vei revizita perioadele în care s-a produs trauma și veți re-evalua acele evenimente cu mintea de adult – veți putea vedea intențiile din spatele anumitor acte, veți vedea constrângerile și situațiile concrete care au condus la un comportament sau altul al părinților, veți înțelege cum ați perceput dvs. ca și copil anumite cuvinte, gesturi, comportamente, veți vedea că ați supra-simplificat și veți putea aprecia toate nuanțele situației, cu mintea și emoționalitatea unui adult. Este un proces similar cu curățarea de puroi a unei răni infectate – ce se îndepărtează sunt convingerile simpliste și disfuncționale achiziționate în copilărie; ca rezultat amărăciunea și frustrarea se atenuează, iar consecințele la nivelul adultului își pierd susținerea emoțional-traumatică. Odată cu erodarea acestui suport vine momentul de a înlocui tot ce era disfuncțional cu emoții, gânduri și comportamente funcționale, adaptive și care să reprezinte o bază pentru creșterea personală.

Procesul nu este simplu și nici scurt; în plus este de multe ori dureros la început. Sunt unele persoane care abandonează atunci când intră în perioada dureroasă, dar a face aceasta echivalează cu o retraumatizare. Este nevoie de persistență și de a crede că după ce va fi mai rău, va fi mai bine – dar cu un efort. Efort care merită din plin să fie făcut, deoarece rezultatele vor fi surprinzător de bune.