Cȃnd aveam vreo cȃţiva anişori, la o reuniune de familie, mă prosteam, împreună cu verişoara mea, încercȃnd să imităm dansatoarele de la televizor. Lȃngă noi, una din rude a remarcat, cu voce suficient de ridicată încȃt să fie auzită şi de noi: “ia uite ce graţioasă e cea mică, şi cȃt de bine se mişcă … dar cea mare, vai de capul ei, săraca…”. Evident că eu eram cea mare, iar această remarcă mi-a rămas adȃnc întipărită în minte. Persoana în cauză chiar avea dreptate, urechea mea muzicală este aproape de inexistent iar în ceea ce priveşte ritmul sunt decalată cu jumătate de măsura. La şcoală muzica a fost una din disciplinele la care am trecut pentru că, din fericire, învățasem să citesc notele de pe portativ, iar odată intrată în adolescenţă am fost ţinta glumelor (mai mult sau mai puţin răutăcioase) ale grupului de prieteni; de la “de ce nu-ţi dai jos căştile să asculţi şi tu muzica noastră“, pȃnă la “du-te şi dansează undeva la întuneric, pentru că dacă te văd mă scoţi din ritm“. Nu e de mirare că am devenit persoana care în cluburi mai degrabă păzea genţile prietenelor pentru că nu îndrăznea să se avȃnte pe ringul de dans, iar faptul că primul meu partener de cuplu era un dansator de excepție şi evident se chinuia dacă trebuia să mă aibă pe mine parteneră nu a ajutat în nici un fel. Aşa, că timp de mulţi, muuuuuulţi ani, am ales să stau deoparte – din păcate suferind.
Au trecut anii şi, după ceva dezvoltare personală, şi cu un plus de ajutor din partea unor prietene suportive, am putut să îmi spun mie însămi: “da, nu mă pricep la asta, dar … mie îmi place să dansez aşa că o să o fac de cȃte ori am ocazia“. Tot aritmică sunt, nu am învăţat niciodată paşii corespunzători şi mă îndoiesc că aş putea avea o prestaţie măcar decentă dacă ar fi să dansez cu un partener (aşa că de obicei refuz pentru a nu-l pune în încurcătură pe bietul nevinovat), dar asta nu înseamnă că nu caut evenimentele care implică dansat şi nu o fac cu entuziasm … pentru mine.
Tot din categoria poveşti de tinereţe, îmi amintesc că în primii ani de predat la universitate am pus pe tablă o schemă tehnologică, dar la final mi-am dat seama că omisesem un utilaj. Aşa că am întrebat studenţii: “măi, voi vă daţi seama ce lipseşte din desenul de pe tablă?“. De undeva din sală a venit un răspuns hȃtru: “Talentul, doamna!“. Da, lipsea talentul, mai lipsea şi un schimbător de căldură pe care l-am adăugat cu explicaţiile de rigoare, şi am fost fericită că în următorii ani am putut executa desenele folosind aplicaţii pe calculator, ca să înlocuiesc talentul lipsă cu nişte linii mai drepte şi o organizare mai bună a conţinutului. Şi totuşi … mie îmi place să mă joc cu creionul şi culorile pe hȃrtie. Cu puţin noroc, am găsit un grup care organizează din cȃnd în cȃnd seri de pictură. Primeşti pȃnză, pensule şi culori precum şi un model de copiat, şi mai este acolo o pictoriţă care te învaţă ce şi cum. Ce îmi place la ea este că – indiferent de cȃt de stȃngace e realizarea participantului – ea te laudă pentru ce ai reuşit să faci. Rar la serile astea de pictură este cineva cu adevărat dăruit, dar sala este mereu plină. Asta pentru că sunt mulţi cei ca mine, care nu au talent, dar le place să lase deoparte pentru cȃteva ore laptopul de la job pentru a se juca cu culorile.
Cele doua povestiri de mai sus probabil că vor găsi ecou la mulţi cititori, nu de alta dar cu siguranţă fiecare din noi are cȃte ceva ce îi place dar la care nu excelează. Că e vorba de a scrie poezii mai degrabă naive sau proză plicticoasă, de cȃntat cu o voce “dubioasă”, de a lucra ceva cu mȃinile fără ca rezultatul să fie în vreun fel remarcabil, de a găti, de a face teatru de amatori, de a practica vreun sport … puteţi adăuga aici cam orice lucru din zona de hobby.
Din păcate mulţi dintre noi au fost descurajaţi încă din copilărie de la a practica aceste lucruri pentru că părinţii nu au văzut potenţialul de performanţă, sau – mai rău – au decis sa taie de la rădăcină tendinţa copilului de a se orienta spre o viitoare meserie care nu le-ar fi adus stabilitate. “Lasă arta, asta nu-ţi va ţine de foame, mai bine du-te la medicină“, “Ce viitor e ăsta, de balerină, vei trăi mai bine dacă înveţi programare“, “Cum adică să te faci actriţă, astea sunt persoane cu moravuri îndoielnice” – şi exemplele pot continua. Mai corecte sau mai puţin corecte, aceste sfaturi probabil că erau bine intenţionate, dar în multe cazuri copii şi-au văzut înăbușite nişte dorinţe şi au purtat toată viaţa, ca şi mine, nişte complexe de care s-ar fi putut lipsi.
Ca părinţi, v-aş spune să vă lăsaţi copii să experimenteze orice, chiar dacă nu au talent nativ pentru asta. În timp cu siguranţă vor găsi ei înşişi acel domeniu unde au potenţialul de a excela, şi îl vor urma ca drum principal în carieră, dar asta nu însemnă ca nu pot face şi altceva în momentele de relaxare.
Ca adulţi, v-aş invita de asemenea să încercaţi cam tot ce vă trezește interesul, fără a vă întreba înainte dacă sunteţi sau nu potriviţi pentru asta, mai ales că – din fericire – în societatea actuală dacă dorești să faci un anumit lucru poţi găsi cu usurinţă un loc unde să o faci … sau să înveţi cum să o faci.
Cu siguranţă sunt lucruri care vă plac dar nu aduc alt rezultat decȃt a simţi că aţi făcut ceva valoros pentru voi înşivă, chiar dacă produsul final este mai degrabă modest. Dar orele acelea de hrană pentru suflet sunt nepreţuite, şi nu ar trebui să ni le refuzăm doar pentru că nu aduc performanţă. Păstraţi nevoia de excelenţă pentru job sau alte părţi ale vieţii unde chiar este nevoie să ne stăduim să facem lucrurile cȃt mai bine, dar daţi-vă voie să vă luaţi şi un moment de destindere unde să nu conteze rezultatul ci satisfacţia de a o fi făcut, bucuria orelor petrecute facȃnd ceva plăcut şi permiteți-vă, din cȃnd în cȃnd să uitaţi pentru o bucată de vreme de “trebuie” în favoarea lui “îmi place“!
2 comentarii
Sunt de acord cu experimentele intru totul mai puțin in partea cu gătitul…Daca chiar ai asta ca hobby dar nu te pricepi și persiști, riști să rămâi singur la masa :-)))
Ei bine, pana la urma nu ai decat la sfarsit sa comanzi pizza, sau sa le spui prietenilor sa isi ia, la siguranta, un pachet de biscuiti cu ei cand te viziteaza. Oricum va fi fun!