Deseori primesc în cabinet persoane afectate de îndoieli, anxietate, cu o stimă de sine redusă şi un mod de a-şi aprecia viaţa printr-o listă lungă de „trebuie” asociat cu idealuri de multe ori fie imposibile, fie contradictorii.
În multe astfel de cazuri, motivul ascuns este lipsa unui contact real cu sinele propriu. Şi asta se vede din faptul că subiectele aduse în terapie sunt de cele mai multe ori unele practic-organizatorice: cum fac să devin popular(ă), cum fac impresie bună, cum aleg cea mai buna variantă dintre mai multe opţiuni, etc. Dar dacă întreb despre ce îşi doreşte persoana, ce o face să se simtă bine sau împlinită, nu există răspunsuri dincolo de unele repere convenţionale: un job bun, o casă, succes definit social, etc.
Dar de fapt ce înseamnă a fi în contact cu sinele propriu?
În primul rȃnd contactul cu sinele înseamnă identificarea propriilor emoţii, acceptarea şi reglarea lor armonioasă. Emoţiile sunt un ghid bun pentru a-şi determina propriile nevoi şi a le diferenția de nevoile celor din jur sau de cele artificial create prin influenţă socială.
În al doilea rȃnd contactul cu sinele implică stabilirea valorilor şi obiectivelor proprii, dar şi a propriilor graniţe în relaţiile cu ceilalţi (mai multe despre graniţe, sau limite, în relaţiile interumane am scris aici).
Nu în ultimul rȃnd, a fi în contact cu sine implică a trăi, acţiona şi comunica altora valorile personale, dorinţele personale şi emoţiile proprii.
Din păcate multe probleme apar pornind de la lipsa contactului cu sine.
Hai să vorbim puţin despre emoţii. Educaţia „tradiţională” din Romȃnia prea puţin se preocupă de a-i învăţa pe copii să-şi recunoască propriile emoţii. Hai să ne uităm la limbaj: în romȃnă „am emoţii” înseamnă de fapt o stare de frică sau îngrijorare referitoare la o anumită situaţie. Cu alte cuvinte tot spectrul emoţional este redus la frică. Alte emoţii … prea rar sunt recunoscute, numite, deşi există nu doar furia sau fericirea, ci şi a fi înduioșat, a fi senin, a fi sceptic, a fi intimidat, a fi copleșit, a fi amuzat, etc.
Învătarea emoţională ar trebui să înceapă în copilărie, cȃnd părinţii ar trebui sa numească emoţiile trăite de copil: eşti supărat, eşti frustrat, eşti trist, eşti vesel, eşti bucuros, şi aşa mai departe. De multe ori însă acestea rămȃn nerecunoscute şi nenumite, fiind eventual penalizate emoţiile intense, care duc la comportamente excesive (fie plȃnsul, fie un tantrum, fie „chirăiala” rezultată dine emoţiile pozitive). Asta pentru că şi părinţii, la rȃndul lor, sunt de multe ori incapabili să îşi numească propriile emoţii, pentru că nu au fost educaţi să o facă. Drept care îşi cresc copiii cu un set de obiective de tip cognitiv: să înveţi bine la şcoală, să ai o slujbă bine plătită, să îţi faci o casă, să ai familie şi copii, etc. Nu că aceste obiective ar fi rele în sine, problema este că sunt disociate de suportul lor emoţional deci par să fie mai degrabă obligaţii decȃt ceva decurgȃnd din nevoia personale de împlinire. Prea rar acestea se concentrează pe ceea ce implică aceste direcţii pentru sine: satisfacţia descoperirii şi a creativităţii asociate cu învătarea, bucuria de a se simţi împlinit profesional, satisfacţia unui spaţiu propriu, bucuria rezultată din prezenţa unei familii funcţionale şi fericite…
De fapt niciun fel de acţiune pe care o facem nu este liberă de emoţii: putem învăţa pentru un examen deoarece ne este frică de eşec sau pentru mulţumirea de a fi descoperit ceva nou, a-şi fi folosit eficient mintea şi a avea satisfacţia de a-şi vedea eforturile încununate de succes. Putem merge la job de teamă că altfel vom fi daţi afară sau pentru că ne place ceea ce facem, apreciem colectivul de muncă, ne bucură siguranţa materială obţinută şi ne permite să facem planuri de viitor. Ne putem alege prietenii pentru că „dau bine” ca reclamă socială sau pentru că simţim că împărtășim cu ei nu doar valori ci şi preocupări comune. Toate aceste exemple au o alternativă „coercitivă” şi una de dezvoltare. Prima este legată de acel „trebuie imperativ” (explicat aici) şi are o determinare strict cognitivă, a doua implică a-şi recunoaşte emoţiile asociate.
Şi în relaţiile interumane a-şi recunoaşte emoţiile este esenţial: altfel ajungem să facem ceea ce ne cer ceilalţi, pentru că ni se spune că „aşa e bine”, deşi uneori cei din jur ne exploatează. Tot lipsa de contact cu sinele duce la incertitudine în interacţiunea cu ceilalţi, la o veşnică întrebare despre „a fost bine sau nu?”. Nu de alta dar acest „bine” nu poate fi definit ca generalitate, ci mai degrabă în funcţie de cum ne-am simţit noi în interacţiunea respectivă : înteleşi, validaţi, sau dimpotrivă criticaţi, minimalizaţi. A încerca să „dai bine” într-o interacţiune duce la ignorarea propriei voci interioare în favoarea cameleonismului adaptării (forţate de obicei) la ceilalţi.
Ce mai e de spus că emoţiile sunt şi calea spre evidenţierea cu claritate a nevoilor proprii. Dacă ne temem de ceva foarte mult poate că nevoia noastră este de a deveni mai competent(ă) în domeniul respectiv, sau dimpotrivă, de a căuta un mediu mai suportiv. Dacă ceva ne înfurie probabil există în spate o nevoie de a stabili reguli mai corecte, de deveni mai asertiv)ă) sau de la pune limite în relaţiile interpersonale.
Cum putem să ajungem în contact cu sinele propriu?
În primul rȃnd avem să constatăm deconectarea: dacă atunci cȃnd vorbim despre un obiectiv îl vedem ca pe o frază, dar nu putem asocia şi o imagine mentală despre asta, atunci suntem deconectaţi. Am întȃlnit de multe ori oameni care spun „vreau să cȃştig suma de…”, dar cȃnd am întrebat ce ar însemna această sumă în contul de la bancă mulţi nu au putut să spună nimic, nu şi-au putut imagina ce bucurii le-ar aduce o astfel de disponibilitate materială. „Vreau o relaţie serioasă” pentru unii nu înseamnă nimic, nu au putut imagina un cuplu care se plimbă pe o plajă ţinȃndu-se de mȃnă sau care privesc stelele împreuna, sau care gătesc împreuna, merg în vacanţe sau citesc pe aceeaşi canapea…
Dacă descoperim că propriile noastre obiective par să fie mai degrabă o colecţie de fraze decȃt de imagini, este bine să începem procesul de reconectare.
Se poate începe simplu, de la corp: a-şi simţi zonele tensionate şi căuta mişcări sau poziţii care să le destindă. A înţelege cȃnd mȃncăm de foame şi cȃnd o facem pentru a ne oferi hrana emoţională care altfel lipseşte. A ne identifica nevoia de somn şi a ne da voie să dormim. A face sport de dragul vitalității pe care ne-o oferă şi nu pentru muşchi şi „modă”.
E cazul apoi să învăţăm să ne identificăm emoţiile – dacă nu ştim să o facem putem folosi paletele de emoţii care pot fi cu uşurintă descărcate de pe internet. Priviţi o astfel de paletă şi observaţi-vă mai întȃi retroactiv: oare îmi pot aminti o situaţie trecută pentru care cea mai potrivita emoţie a fost iritarea, scepticismul, îngrijorarea, seninătatea, siguranţa de sine, speranţa, veselia, confuzia, neajutorarea, mirarea, nerăbdarea, şi aşa mai departe?
Putem apoi exersa zilnic, încercȃnd să ne numim emoţiile asociate fiecărei situaţii, pȃnă cȃnd acest lucru devine ceva automat. Asta are avantajul nu doar de a reduce din intensitatea afectelor negative (nu de alta dar altul e gradul de „furie” cȃnd ne-am găsit maşina lovită în parcare faţă de acela cȃnd am avut de aşteptat cȃteva minute în plus la o coadă sau am găsit papucii partenerului aruncaţi undeva prin casă) dar permite şi evidenţierea emoţiilor pozitive, care de multe ori sunt trecute cu vederea.
Ne putem da seama că am avansat în contactul cu sinele cȃnd putem vorbi despre un eveniment nu doar spunȃnd ce s-a întȃmplat ci şi cum ne-am simţit în acea situaţie.
Pe de altă parte emoţiile sunt baza pentru recunoaşterea nevoilor. Poate că uneori este vorba de nevoia de odihnă, alteori de nevoia de a petrece timp cu sine însuşi, alteori de nevoia de conectare umană, uneori nevoia este de siguranţă, alteori este de afirmare sau de recunoaştere. Aceste nevoi cer acţiuni, şi iată că se ajunge din nou la o listă de obiective, dar acestea sunt personale, cu ancorare profundă în sine, spre deosebire de lista despre care am vorbit la început, care venea de undeva din „bunul simţ comun”, „ce am învăţat în familie” sau … „ce valorizează social-media”.
Ar mai fi ceva de înteles: că întreaga noastră viaţă e un proces, şi atȃt contactul cu sinele cȃt şi punerea în practică a obiectivelor şi împlinirea nevoilor se face gradual. Uneori progresul este constant, alteori sunt suişuri şi coborȃşuri – este bine să fim blȃnzi cu noi înşine şi să ne amintim că uneori avem nevoie şi de răbdare, şi de înţelegere, şi de auto-compasiune…
