Am întȃlnit destule persoane care, în anumite situaţii, se simţ obligate sa facă celor din jur cadouri costisitoare; uneori atȃt de costisitoare încȃt să le resimtă financiar o bucată de timp. Am întȃlnit de asemenea şi persoane care par să se fi pus cumva la dispoziția celor din jur, dedicȃndu-şi o cantitate mare de timp şi energie, pe care de fapt nu şi le prea puteau permite. Şi totuşi o făceau, aşa că i-am întrebat, despre motivele lor.
Din păcate aceste motive nu m-au bucurat, deoarece se încadrau fie în tiparul “pentru că mă simt obligat” fie în acela că “în felul acesta sunt sigur(ă) că voi primi şi eu ceva în schimb”.
Nu m-au bucurat pentru că ambele tipuri de explicaţii fac parte din tiparul schimburilor comerciale, în care ceva oferit cuiva implică apariţia unei obligaţii, la care fie răspunde cel care oferă, fie ofertantul speră să o creeze altcuiva.
Din păcate acest tipar este destul de păgubos, nu de alta dar obligaţiile astfel apărute nu sunt neapărat acceptate sau acceptabile de cel care primeşte ceva ce i se oferă. Dacă atunci cȃnd cineva cere ajutorul, în mod specific (cuiva anume şi pentru ceva bine precizat), este normal ca la rȃndul său să fie disponibil pentru a oferi sprijin la un moment dat, atunci cȃnd cineva apare din neant şi îti oferă un serviciu necerut (uneori foarte util, alteori mai degrabă nedorit) cu scopul, ne-recunoscut clar de la început, de a crea o obligaţie de sprijin viitoare, practic persoana care este mai degrabă forţată de împrejurări şi politeţe să primească un astfel de dar se regăseşte “încolţită” şi supusă unei presiuni – presiune care de obicei devine vizibilă mult mai tȃrziu. In plus, cel care dăruieşte începe să îşi construiască aşteptări de reciprocitate; acestea sunt uneori confirmate de cealaltă parte, dar se întȃmplă în multe cazuri să fie şi refuzate; nu de alta dar persoana de la care se aşteaptă ceva nu a fost vreodată explicit de acord cu asta sau chiar nici nu şi-a imaginat ce se aşteaptă de la ea. O astfel de aşteptare nesatisfăcută provoacă frustrare, şi uite aşa se ajunge la fraze de tipul: “uite cȃte am făcut eu pentru el/ea, şi nu primesc nimic în schimb!”. Corect, dar tu, cel care ai făcut toate astea, ai avut onestitatea de a spune răspicat de la bun început: “eu mă ofer să fac asta pentru tine şi aştept în schimb ca tu să faci asta?”. Sau pur şi simplu cel care face servicii încearcă să obţină ceva ce de fapt nu i s-ar cuveni, în mod ocolit, producȃnd obligaţii morale şi bazȃndu-se pe ruşinea celuilalt pentru a obţine lucruri pe care altfel nu le-ar avea?
Deseori se întȃmplă astfel de lucruri: părinţi care oferă copiilor sprijin financiar (necerut) şi apoi le impun ce să facă cu banii respectivi, în acest mod găsindu-şi un pretext pentru a le controla viaţa, bărbaţi care oferă cadouri costisitoare femeilor mizȃnd pe ele pentru a obţine favoruri romantice, “prieteni” care se oferă să îţi facă piaţa apoi se aşteaptă ca tu să îi introduci în viaţa ta, deşi parcă nu ai avea nevoie de ei … şi exemplele pot continua, probabil că fiecare dintre noi poate enumera unul sau mai multe.
Nu, acest obicei nu e o dovadă de generozitate umană ci mai degrabă de nesiguranţa pe sine şi de manipulare, şi cei care decelează o astfel de situaţie ar face mai bine să refuze din capul locului astfel de “daruri otrăvite”.
Ce ar trebui să fie un dar, prin aceasta înţelegȃnd şi obiectele materiale, dar şi darul de fapte, timp, energie, empatie sau suport?
Ar trebuie să dăruim cȃnd simţim că avem ceva de dat, ceva ce avem din belşug şi a cărui cheltuiala nu ne împovărează. Ar trebui să dăruim pentru că ne dorim noi să o facem şi simţim ca acest lucru ne face pe noi mai buni, mai umani, mai autentici. Fie că darul ne aduce nouă bucuria de a o fi făcut, fie că ne dăm seama că ne face plăcere să creăm cuiva bucurie sau să susţinem o persoană în nevoie, dar, în orice caz, dacă e să o facem ar fi să fie fără vreun fel de aşteptare a reciprocității. Un dicton bine cunoscut spune că “darul este al celui care dă”, în sensul că singura sursă de mulţumire ar trebui să fie bucuria de a fi oferit, de a fi văzut o urmă de zȃmbet pe faţa celui care a primit. Iar cel care primeşte un dar nu ar trebui să aibă altă obligaţie decȃt de a mulţumi şi eventual a spune cȃt de mult îi place ceea ce a primit, nu ar trebui fie constrȃns la vreun fel de reciprocitate. Cel mult ar trebui să îl dispună pe cel care a primit să ofere, la rȃndul său, altuia, doar dacă şi cȃnd are ceva de oferit din toată inima!
Am învăţat acest lucru din propria experienţă, atunci cȃnd eram foarte tȃnără, la începutul carierei mele profesionale. Atunci am avut un şef care s-a dat efectiv peste cap să mă ajute să ajung unde doream, în condiţiile epocii ceauşiste unde posturile din diferite domenii erau blocate. Nu doar că omul acela a pus la bătaie toate legăturile pe care le avea cu cei din branşă, dar a şi muncit peste program vreo doi ani de zile pentru a acoperi ceea ce eu nu făceam pentru a-mi cȃştiga salariul, în condiţiile în care eu eram “detaşată” în altă parte. Omul acela minunat a făcut-o deschis, onest, de parcă era cel mai natural lucru. Fiind eu atunci destul de bine ancorată în credinţa tradiţională a schimbului de tip comercial, multă vreme m-am întrebat ce va cere pȃnă la urmă “la schimb” de la mine. Cum nu venea nici un răspuns, mi-am adunat curajul şi l-am întrebat direct. Răspunsul lui a fost unul pe care nu-l voi uita niciodată: “Nu vreau să mă recompensezi pe mine în nici un fel, şi de altfel probabil nici nu ai avea cum. Dar odată se poate să ajungi tu în vreo poziţie în care să ai ocazia să ajuţi la rȃndul tău un om tȃnăr şi care o merită, şi nu mă îndoiesc că o vei face!”
Aş vrea să cred că am învăţat de la acest om o lecţie de umanitate şi generozitate şi că acum, peste ani, cȃnd omul acesta minunat nu mai este, pot să spun lumii despre el şi despre modul în care mi-a influențat viaţa … pentru că putea să o facă şi şi-a dorit să o facă, fără a-mi crea vreun fel de obligaţie, dar transmiţȃndu-mi un principiu moral fundamental, pe care nu l-am uitat niciodată!
