Despre treburile care par să nu se termine niciodată

O duminică uzuală… cu alte cuvinte după ce în cursul săptămȃnii am “tras tare” ca să îmi ţin la zi toate obligațiile legate şi de job şi de cabinet (ceea ce mă duce la o medie de 10-11 ore de lucru pe zi), sâmbătă am mai făcut o porție serioasă de lucru pentru un alt proiect, cu ideea de a-mi lăsa duminica pentru odihnă. Dar … sâmbătă seara a apărut o nouă urgenţă – şi aşa duminica mea a ajuns una “ca de obicei”, adică una petrecută în faţa laptopului. Şi tot ca de obicei, prima reacţie a fost una de frustrare; a doua a fost să îmi iau agenda şi să o completez cu noile sarcini. Din fericire, de data asta nu a fost nevoie să tai din orele de somn, ci doar din rezerva, extrem de mică, de timp “pentru mine”.

Dar oare se vor termina vreodată toate treburile astea?

Cred că mulți dintre dvs. au avut experienţa de fi trecut prin ceea ce am descris eu mai sus. Şi probabil fiecare s-a întrebat retoric dacă asta se va încheia vreodată. Am auzit această întrebare de la destui dintre cei care îmi intră în cabinet. Şi i-am mai auzit făcȃnd planuri de a se relaxa, atunci cȃnd se va încheia un proiect, o etapă, o campanie…

Ei bine, asta este o greşeală. Am făcut şi eu această greşeală. În perioada cȃnd am fost studentă la psihologie, cȃnd încercam să jonglez în paralel cu orele de studentă şi cu cele de cadru didactic, cȃnd mă gândeam la obligațiile mele de studiu şi încercam să împart timpul pentru a nu-mi neglija nici propriii studenţi nici toate celelalte treburi de la job, am ales calea de a anula cam orice parte ținând de viaţa personală, cu alte cuvinte mi-am spus că “mă voi întâlni cu prietenii după ce termin facultatea”, voi ajunge la un concert “după ultima sesiune”, voi merge în vacanţă “după examenul de diplomă”, şi aşa mai departe.

Rezultatul? După ce am terminat facultatea, cam doi ani am fost atȃt de epuizată încȃt singurul lucru pe care mi-l doream era să mă uit în gol la un perete gri. Mai mult decât atȃt, cum facultatea aia nu am făcut-o doar ca un hobby, ci am urmărit să folosesc diploma, nicidecum nu a apărut timpul liber de după, ci am început o formare, apoi mi-am deschis cabinetul, am început să profesez în psihoterapie, toate în paralel cu profesia didactică în inginerie, unde şi acolo au apărut noi sarcini, noi proiecte, deci din nou alte treburi (multe) de făcut.

Aşa că, da, ca şi mulţi alţii, nu odată îmi apare întrebarea, pornită din frustrare: “dar nu se mai termină odată toate astea?”. Răspunsul însă este unul care ţine de filozofia de viaţă pe care mi-am construit-o, în timp: “nu se termina”. Am reuşit să accept că nu există acel moment cȃnd sarcinile vor deveni mai mici, cȃnd presiunea o să scadă sau cȃnd voi putea spune, rostind adevărul, “azi nu am nimic de făcut”.

Pentru mine, această conștientizare, că treburile nu se termină niciodată, nu a reprezentat însă un motiv de demobilizare; dimpotrivă. Cȃnd am acceptat (inclusiv la nivel profund) că mereu se vor ivi sarcini noi, şi că acel “după ce se termină treburile” nu există, am fost nevoită să regândesc tot modul meu de a trăi. O scriu aici, pentru că probabil sunt unii dintre cititori care se confruntă cu acelaşi lucru.

Ce am făcut, respectiv cum am gândit eu?

Mai întȃi mi-am re-afirmat faptul că majoritatea treburilor pe care le am de făcut sunt rezultatul propriilor opţiuni: eu am decis că doresc să evoluez într-o anumită direcţie, iar ceea ce fac sunt paşi pe acest drum pe care eu l-am ales, în cunoștință de cauză. Cȃnd am comutat, în mintea mea, de la “iar mă pun ăștia să fac” spre “este şi asta o etapă necesară pentru a-mi pune în practică alegerea”, mi-a fost mult mai uşor să accept presiunea venită din necesitatea imediată de a mai acorda nişte ore unui proiect sau altul.

În al doilea rȃnd am învăţat să mă uit în ambele direcţii: şi înainte, spre scopuri şi munca asociată, dar şi înapoi, pentru a vedea că zilele de muncă “fără număr” au condus la rezultate, la împliniri; în acest mod am putut vizualiza procesul, evoluția, şi mi-a fost mult mai uşor să anticipez realizările viitoare. În plus mi-am dat voie să mă şi bucur cȃnd am realizat ceva; uneori m-am “premiat” cu o mică perioadă de răsfăţ, alteori mi-am dat doar 10 min de “sărit într-un picior – mental”, dar nu am lăsat să treacă nici o treabă încheiată fără un moment de “bravo ție, ai reuşit!”.

În al treilea rȃnd, şi poate cel mai important, am învăţat că nu există un “după ce voi fi încheiat toate astea”, ci că dacă mai vreau să am şi ceva viaţă personală trebuie să “o fur”, printre picături. Am învăţat să îmi ascult semnalele mai puţin conștiente: cȃnd corpul meu nu mai poate să ducă, să îl las să doarmă cȃt are nevoie; cȃnd mintea mea nu pare să mai facă faţă, să îmi acord o scurtă plimbare; şi mai ales am învăţat să nu-mi refuz interacţiunile umane, să fac loc pentru a ieşi din cȃnd în cȃnd cu prietenii, chiar dacă tentația ar fi să rămȃn acasă să mai rezolv un proiect, să termin de corectat nişte teme sau să mai finalizez un raport.

Ce am mai învăţat? Să am încredere în capacitatea mea de a “jongla cu mai mulţi cartofi fierbinți”: am privit în urmă şi am văzut toate momentele cȃnd am mai făcut asta, ceea ce mi-a permis să nu intru în panică atunci cȃnd mai apare încă ceva neprevăzut.

Şi mai ales am învăţat că din cȃnd în cȃnd, oricâte treburi ar fi, este cazul să îmi iau nişte zile de completă decuplare de la ele. Ştiu că dacă brusc simt nevoia să mă uit pe site-urile de turism, înseamnă ca a venit momentul de o pauză. Cu alte cuvinte îmi fac un plan de a ieşi din Bucureşti, pentru 1-2 zile, fără laptop şi fără a-mi consulta mail-ul profesional. In acest mod îmi găsesc odihna psihică, şi pot reveni cu altă energie la toate cele care sunt de făcut.

Primele dăți cȃnd am pus asta în practică m-am simţit vinovată: “sunt atâtea lucruri nerezolvate şi tu pleci?”. Apoi mi-am dat seama că această vină nu este productivă. A încerca să duci totul cu psihicul sleit nu aduce vreun avans major. Mai mult decȃt atȃt, cȃnd am perspectiva unei “escapade” în faţă, muncesc mult mai eficient pentru a-mi “cumpăra”, în faţa conștiinței mele, momentele de relaxare.

Şi uite aşa, cu tone de treburi pe masă, de vreo câţiva ani încoace, am reuşit şi să trăiesc, şi să călătoresc, şi să mai citesc printre picături, şi să mai ies cu prietenii. Pentru că dacă nu aş fi făcut toate astea, cȃte un pic din cȃnd în cȃnd, probabil nu aş fi reuşit să îmi menţin eficienta în rezolvarea acestor treburi … care chiar nu se termină niciodată.