Viaţa oamenilor este o înşiruire de evenimente, unele plăcute (sau de-a dreptul minunate), altele mai puţin plăcute, uneori chiar catastrofale. Fiecare om le interpretează într-un mod personal, şi din acest mod de a le percepe şi interioriza rezultă căi de acţiune viitoare.
Modul specific de a atribui cauza evenimentelor din viaţă unor factori externi (din mediu) sau interni (legați de ce a făcut o persoană) poartă numele de locul controlului, concept introdus de J. Rotter [1].
Despre ce este vorba?
Unele persoane consideră, cȃnd au succes, că au avut noroc, i-a ajutat Dumnezeu, au întȃlnit o serie de circumstanţe favorabile. Cȃnd au neplăceri, au fost nedreptăţiţi, au avut ghinion, au fost persecutaţi, au fost pedepsiţi. Aceştia sunt numiţi externalişti, sau cu locul controlului în exterior. Credinţa lor fundamentală (uneori chiar neconştientizată, dar în baza căreia acţionează) este că omul este supus evenimentelor, că nu poate avea nici o influenţă asupra acestora; ei îi blamează pe alţii pentru eşecurile proprii şi atribuie norocului succesele pe care le au. În consecinţă, nici nu fac prea mari eforturi pentru a-şi atinge obiectivele, şi nici pentru a depăşi situaţiile dificile; mai degrabă, în ultimul caz, îşi plâng de milă pentru că au fost victima unor factori exteriori.
La polul opus sunt internaliştii, persoanele cu locul controlului în interior. Aceştia sunt convinşi că tot ce li se întȃmplă este rezultatul propriilor acţiuni; ei cred că îşi pot proiecta viaţa dorită şi depun eforturi consecvente pentru a o materializa. Internaliştii au liste de obiective, planuri de dezvoltare şi încredere în sine; cȃnd au succese sunt mândri de ei înşişi şi şi le asumă, cȃnd au eşecuri se auto-blamează, suferă, dar de cele mai multe ori se ridică de la pămȃnt şi luptă în continuare.
Cum se formează locul controlului? Un studiu din 1998 [2] a arătat că atâta vreme cȃt copiii care rezolvă cu bine o sarcină sunt lăudați pentru efortul depus, ei tind să îşi formeze un loc intern al controlului, să gȃndească în termeni de “voi reuşi dacă mă voi strădui“. Dacă însă rezolvarea sarcinilor e atribuită unor calităţi ale acestora (cum ar fi inteligenţa), atunci locul controlului se deplasează spre exterior. Mai mult decȃt atȃt, cȃnd copii greşesc, unii părinţi/adulţi îi îndrumă să se străduiască mai mult, în timp ce alţii îi admonestează cu eşti prost, eşti leneş, nu ai talent, nu eşti în stare; în primul caz locul controlului se deplasează spre interior, în al doilea spre exterior. Şi exemplul părinţilor contează, copii “absorb” ceea ce se petrece în jurul lor, şi un părinte internalist/externalist va fi un model pentru copil. In cazuri extreme, un copil lipsit de îndrumare, şi care obţine repetat rezultate slabe la o anumită sarcină (matematica fiind cel mai comun exemplu) ajunge victima neajutorării învățate/dobȃndite (concept introdus de Seligman, în 1972 [3]). Uneori neajutorarea învăţată se dezvoltă şi la adulții care traversează perioade/evenimente traumatice (război, instabilitate socială accentuată, catastrofe naturale, crize economice profunde).
De ce ar fi important locul controlului?
Toate studiile au arătat că persoanele cu locul controlului în interior tind să fie mai sănătoase, să aibă mai mult succes profesional şi să fie mai fericite. Concluzia ar părea să fie că orice persoană ar trebui să încerce să îşi deplaseze locul controlului la interior, să îşi asume responsabilitatea pentru propriu parcurs în viaţă şi să se străduiască în mod constant să îşi atingă obiectivele personale (prin focalizare, muncă, perseverență). In bună parte chiar aşa stau lucrurile: a aştepta la nesfârșit o “soluţie-minune” la problemele proprii (fie că este o rețetă miraculoasă pentru a slăbi, fie un binefăcător care să vină cu un ajutor major în profesie sau pe plan material, fie un complex de împrejurări norocoase) este nu doar păgubos, dar şi extrem de demotivant. Viaţa ne arată că străduința proprie aduce rezultate – chiar dacă uneori nu sunt atȃt de bune pe cȃt s-a anticipat. Cu siguranţă că e mai simplu şi mai confortabil să aşteptăm să vină ceva din exterior, şi uneori se întȃmplă să şi vină, dar dacă nu încercăm şi noi să facem ceva, atunci cu siguranţă fie vom rămâne pe loc, fie vom avansa prea puţin. Pȃnă la urmă un avans, chiar mai mic decȃt cel sperat, tot un avans rămȃne, iar dacă e făcut prin forțe proprii ne dă măsura capacităţii personale de a ne confrunta cu dificultățile şi a le depăşi. În caz contrar, se ajunge la situaţia din gluma bine-cunoscută cu omul care se ruga să câștige la loterie … fără însă a fi cumpărat vreodată un bilet.
Dar … ca de obicei în psihologie, ce e prea mult strică. Unele persoane sunt atȃt de internaliste că nu mai au capacitatea de a discerne între evenimentele pe care le pot influenţa şi cele care fac parte din ceea ce s-ar putea numi natura probabilistică a universului. De curȃnd pandemia ne-a arătat acest lucru, şi internaliştii au suferit cel mai mult, pentru că au fost puşi faţă în faţă cu un set de evenimente practic imprevizibile şi care le-au dat peste cap o mulţime de planuri. De multe ori internaliştii se confruntă cu o lipsă de flexibilitate, au dificultăţi de a se adapta la schimbarea mediului, pe care nu o pot accepta, şi în loc să îşi modifice planurile conform cu noua realitate, încearcă să schimbe mediul – acţiune fără prea mari șanse de succes. Rezultatul este că internaliştii fac faţă cu greu evenimentelor neprevăzute, şi de multe ori exclamă “nu e drept!“. Da, aşa este, dar universul în sens larg nu funcţionează după norme morale. Dacă externaliştii acceptă vicisitudinile cu o oarecare resemnare şi cumva, le supravieţuiesc, internaliştii se prăbușesc, se blochează şi nu de puține ori se confruntă cu depresia.
Până la urmă secretul constă în echilibru. Probabil cel mai mare atu al unei persoane este acela de a discerne între lucrurile pe care le poate controla/schimba şi cele pe care nu le poate influenţa, deci la care va fi nevoie să se adapteze. Teologul R. Niebuhr a sintetizat acest lucru în ceea ce a ajuns cunoscut sub numele de rugăciunea seninătății: “Doamne, dă-mi curajul de a schimba ceea ce pot schimba, dă-mi răbdarea de a accepta ceea ce nu pot schimba, şi, mai ales, dă-mi înțelepciunea de a le deosebi”.
Viaţa noastră se petrece la intersecţia dintre evenimente şi voinţă. Multe din cele care ni se întȃmplă depind de ceea ce facem noi; şi în fiecare zi ar fi bine să ne întrebăm ce am putea face pentru a deveni cea mai bună versiune a noastră, posibilă în acel moment. Alte lucruri însă nu sunt sub controlul nostru: în acest caz nu avem decȃt să ne bucurăm de circumstanţele pozitive, şi să le folosim cȃt mai bine, dar şi să acceptăm că uneori universul pare să ne fie potrivnic, caz în care să încercăm să ne adaptăm cȃt mai bine, însă fără a ne lua povara de a ne învinui pe noi pentru lucrurile pe care nu le putem influenţa.
- Rotter, J. B. (1966). Generalized expectancies for internal versus external control of reinforcement. Psychological monographs: General and applied, 80(1), 1.
- Mueller, C. M., & Dweck, C. S. (1998). Praise for intelligence can undermine children’s motivation and performance. Journal of personality and social psychology, 75(1), 33.
- Seligman, M. E. (1972). Learned helplessness. Annual review of medicine, 23(1), 407.
