Perioada de vȃrstă între 18-20 şi cca 40 de ani este poate perioada cea mai plină de acumulări a vieţii unei persoane. Este perioada nu doar de formă fizică maximă (în care organismul a atins dimensiunile mature dar nu simte încă procesul de degradare legat de îmbătrȃnire) dar şi de achiziţii masive in planul dezvoltării. Este şi o perioadă cu întindere mai mare decȃt cele prezentare anterior, iar în peste două decade de viaţă se pot adăuga multe împliniri (dar şi neîmpliniri), multe activităţi şi multe acumulări (dar şi frustrări).
Am vorbit în prima parte dedicată acestui stadiu (aici) despre conturarea identităţii profesionale şi despre pasul spre o relaţie de cuplu stabilă şi împlinitoare.
Un cuplu armonios ajunge la un moment dat să îşi pună şi problema copiilor. După cum am menţionat anterior, decizia referitoare la a deveni părinţi poate să apară mai spre începutul perioadei sau mai tȃrziu, fiind vorba în mare măsură de o decizie luată pe baza a două elemente importante: echilibrul între parenting şi preocupările profesionale şi imaginea subiectivă legată de soliditatea cuplului. În condiţiile avansului medicinei şi al unei stări de sănătate bune, apariţia copiilor chiar la vȃrste mai înaintate nu mai reprezintă o problemă majoră.
Mai important este care este cauza deciziei de a avea un copil. Cuplul ar trebuie să decidă să aibă copii dacă simt că au de dat energie şi dedicare, dar şi emoţii pozitive care să fie investite în parenting. Copilul (sau copiii) ar trebui să fie un mod de celebrare a vieţii, a stării de bine a cuplului, iar părinţii să se poziţioneze ca aceia care au misiunea de a aduce pe lume şi a creşte un copil care să fie el fericit.
Evident că parentingul aduce o mare bucurie şi părinţilor, dar nu acesta ar trebui să fie motivul principal; evident, cu atȃt mai puţin viabile sunt motivele de tip “să am pe cineva să aibă grijă de mine la bătrȃneţe”, “să fie cineva care să cȃştige bani şi să ne scoată din datorii” sau chiar “dacă fac un copil poate îmi păstrez căsnicia șubredă, măcar din datorie faţă de copil”. Toţi cei care decid să devină părinţi pentru motivele enumerate mai devreme practic aruncă asupra copilului (încă nenăscut) acele poveri pe care ei înşişi nu le pot purta. Cȃt de onest, de drept, de moral este acest lucru … nici nu mai are sen să ne întrebăm. Şi totuşi, de multe ori se întȃmplă exact aşa, iar copii vor creşte cu o povară transgeneraţională care le va otrăvi vieţile … pȃnă cȃnd decid să se despovăreze singuri, cu toate reproşurile părinţilor, care îi categorisesc de nerecunoscători (iar cabinetele de psihoterapie sunt, din păcate, pline cu persoane care se luptă cu poverile nemeritate, transmise transgeneraţional).
Acei părinţi care şi-au parcurs cu succes propriile stadii de dezvoltare vor fi capabili să răspundă nevoilor copiilor şi vor creşte copii echilibraţi, încrezători în sine şi în lume, punând bazele unor vieţi împlinite şi pentru descendenţi.
Dacă anumite stadii de dezvoltare nu au fost parcurse cu succes, părinţii vor transmite deficitul lor spre copii. Dacă ei înşişi văd lumea din jur ca plină de pericole, copiii lor vor vedea lucrurile la fel. Dacă ei nu au încredere în sine, copii nu vor avea cum să deprindă acest lucru. Dacă ei au probleme cu deciziile, şi copii vor deveni ezitanţi. Dacă nu au curajul de a încerca lucruri noi, vor creşte copii lipsiţi de iniţiativă. Dacă ei nu se simt competenţi, nu vor putea insufla asta copiilor proprii. Dacă au probleme cu propria identitate, rolurile nu vor fi clare iar copii vor fi şi ei debusolaţi şi întȃrziaţi în definirea propriilor roluri identitare. Dacă părinţii au dificultăţi în a stabili relaţii de încredere cu partenerul de cuplu, copii la rȃndul lor vor fi mai ataşaţi de familia de origine şi mai puţin dispuşi să o iniţieze pe a lor proprie.
A creşte şi educa un copil nu este o sarcină deloc uşoară. Unii părinţi se transformă în “părinţi – elicopter”, sunt supraprotectivi şi copiii sunt întȃrziaţi în dezvoltare pentru că părinţii sunt mult prea prezenţi şi directivi. Alţi părinţi sunt din categoria “submarin” – consideră că odată ce oferă partea de îngrijire, pot să se dispenseze de rolul de suport emoţional, care în multe situaţii este cel mai necesar copilului. Mai există o mulţime de părinţi bine intenţionaţi, dar neinformaţi, care merg pe bȃjbȃite, uneori reuşind să fie părinţi buni, alteori ratȃnd destul de dramatic.
Este de crezut că majoritatea părinţilor chiar îşi doresc să fie părinţi buni. Din fericire la ora actuală informaţiile legate de parenting sunt multiple – de multe ori provocarea este de a alege ce să aplici, pentru că informaţia este mult mai multă decȃt poate fi procesată de o singură persoană. Poate să apară chiar şi teama paralizantă de a greşi, pot apare auto-reproşuri la cea mai mică stȃngăcie. Acestor părinţi le pot spune că da, greşeli vor fi, întotdeauna, dar majoritatea nu sunt capitale. În psihologie se foloseşte termenul de părinte suficient de bun. Nu există părinte perfect, dar dacă este suficient de bun, atunci copilul se va dezvolta armonios în plan psihologic. Vor fi evident şi unele lucruri de corectat, fie de către părinţi fie, ulterior, de către copii deveniţi maturi – dar părinţii suficient de buni cresc copii care sunt adaptabili, iar această adaptabilitate este poate cea mai bună zestre pe care părinţii o pot oferi copiilor.
În final, ar mai fi de menţionat un element important legat de această etapă de dezvoltare. Să nu uităm că se numeşte “Intimitate vs. Izolare” iar izolarea poate să apară şi ulterior apariţiei copiilor. Perioada sarcinii şi primele luni de viată ale copilului sunt un adevărat uragan care se abate asupra cuplului romantic. Femeia trece prin schimbări fizice majore, dar şi prin schimbări hormonale, iar în primele luni de viaţă a copilului nici măcar timpul ei nu-i mai aparţine. Dedicația spre a fi mamă poate la un moment dat să devină atȃt de puternică încȃt să umbrească aproape complet rolul de soţie. Nici pentru proaspătul tată nu e uşor, îşi vede partenera părăsindu-l în favoarea bebelușului, poate simţi că lumea lui s-a dărâmat, poate să se simtă neputincios în raport cu nevoile copilului, sau exclus, sau neglijat. Este o adevărată provocare pentru proaspeții părinţi nu doar să găsească modul de a coopera ca părinţi, dar să îşi recupereze şi intimitatea de cuplu. De multe ori părinţii prea dedicaţi se uită complet pe ei înşişi şi devin doar atȃt: părinţi. Dacă intimitatea cuplului se pierde, odată cu avansarea în vȃrstă a copilului, începe să dispară rațiunea de a exista a cuplului: iar în ultima perioadă statisticile au arătat că este în creştere numărul divorțurilor “gri”, respectiv a cuplurilor cu tâmplele grizonate, care – după ce copii au părăsit cuibul părintesc – nu mai găsesc motive pentru a fi împreună. Rădăcinile acestui fenomen sunt mai vechi, şi sunt legate de lipsa unui echilibru între rolurile specifice acestei etape de dezvoltare: cel de soţ/soţie, de părinte şi rolul profesional, care şi acesta are o semnificaţie importantă în universul personal. Orice exces de dedicare unuia din roluri le inhibă sau dezactivează pe celelalte, iar pe termen lung acest dezechilibru se va manifesta negativ.
