Iată că prezentarea stadiilor dezvoltării psihosociale umane (începută aici) ne aduce la vȃrsta la care nu se mai vorbeşte de un copil, şi nici măcar de un adolescent. După vȃrsta de aproximativ 18 ani, o persoană capătă statutul de tȃnăr adult – cel puţin din punct de vedere al vȃrstei calendaristice.
Dacă (şi cȃnd) şi devine – din punct de vedere psihologic – un adult, asta depinde de mai mulţi factori.
În primul rȃnd stadiile anterioare ar trebui să fi fost parcurse cu succes, iar sarcinile de dezvoltare să fi fost îndeplinite. Dacă acest lucru s-a întȃmplat, atunci persoana şi-a conturat identitatea proprie şi este gata să înceapă să îşi asume întreaga responsabilitate a vieţii proprii.
Dacă pȃnă la acest stadiu structurile cognitive ale adultului nu erau definitiv formate, iar rolul de reglator exterior al dezvoltării copilului revenea părinţilor, şi ulterior mediului şcolar, acum tȃnărul devine complet capabil să facă judecăţi de valoare, să decidă pentru sine, şi să se desprindă de familia de origine pentru a pune bazele unei familii proprii. Erikson consideră că sarcina de dezvoltare este exact aceasta: stabilirea de relaţii romantice şi întemeierea unui cuplu romantic stabil, virtutea aferentă fiind dragostea. Pe de altă parte existenţa unei noi familii presupune şi independenţa materială a cuplului, deci aceeaşi etapă implică şi decizia asupra carierei profesionale şi angajarea într-o activitate profesională stabilă. Etapa este una destul de lungă – între 18 şi 40 de ani – tocmai din cauza faptului că sarcinile menţionate mai sus au un rol atȃt de important în viaţa oricărei persoane.
Lucrurile pot fi complicate în această perioadă: uneori din cauze obiective, alteori din motive subiective.
În societatea actuală, în care mediul tehnic şi economic evoluează extrem de rapid, se întȃmplă uneori ca în mod obiectiv cele două sarcini de dezvoltare să intre în contradicţie.
Tradiţional, odată cu apariţia unui loc de muncă stabil – şi deci cu garanţia unui venit – tinerii se căsătoreau, iar copiii apăreau destul de rapid. În prezent lucrurile nu mai stau chiar aşa. Mulţi tineri optează pentru studii care se pot prelungi – ciclul de studii de licenţă, urmat de un masterat şi poate chiar de doctorat, îi menţine oarecum dependenţi de “sponsorizarea familială” şi, la nivel psihologic, dependenţi de familia de origine. În plus, în ştiinţe se consideră că avansul real în cercetare este apanajul creierelor tinere, iar concentrarea pe profesie în detrimentul a orice altceva devine o tendinţă socială din ce în ce mai pronunţată (aş aminti aici doar faptul că bursele de cercetare post-doctorale se oferă doar persoanelor cu vȃrsta sub 35 de ani). Cam toate companiile privesc spre tineri, văzuţi ca un potenţial, şi de obicei investesc în pregătirea lor profesională. Tinerii ajung rapid în poziţii în care să îşi folosească creativitatea, energia şi dorinţa de afirmare în beneficiul companiilor – iar asta lasă puţin loc pentru căsătorie, şi mai ales pentru copii. În Statele Unite există o clasă socială numită youpees (Young Unmarried Professionals – tineri profesionişti necăsătoriţi), pentru care există deja cartiere de locuinţe, locuri de masă şi de petrecere a timpului liber, cu alte cuvinte această tendinţă este deja social recunoscută.
Este de înţeles dorinţa tinerilor de a se defini profesional şi a-şi găsi surse de venit independente; din păcate în multe cazuri avansul pe cealaltă componentă a sarcinii de dezvoltare, cea a găsirii unui partener şi a întemeierii unui cuplu stabil, este încetinit sau chiar stopat. Cu atȃt mai mult cu cȃt avansul medicinei creşte durata anilor de fertilitate feminini, ceea ce înseamnă că parentalitatea poate să fie amȃnată cu cel puţin o decadă în raport cu generaţia anterioară, fără ca acest lucru să implice riscuri medicale.
Acest fenomen este unul obiectiv, iar tinerii îşi găsesc propria cale: fie dau prioritate părţii profesionale şi decid să intre mai tȃrziu în relaţii de cuplu mai profunde, fie (mai rar) încep prin a-şi întemeia o familie şi lasă evoluţia profesională să stagneze pȃnă cȃnd copii au început să crească. Există şi cazuri cȃnd cele două se întȃmplă în paralel, şi pȃnă la urmă nu există o “reţetă” a succesului – fiecare decide pentru sine şi atȃta vreme cȃt, în decada tinereţii, ambele sarcini de dezvoltare sunt realizate, totul este bine.
Mai apar însă şi piedici subiective: tinerii care continuă să înveţe timp mai îndelungat … nu prea ajung să crească în ochii propriilor părinţi. Aceştia continuă să îi trateze ca pe nişte copii, iar tinerii – preocupaţi exclusiv de profesie – continuă să rămȃnă psihologic dependenţi de părinţi.
Se întȃmplă acest lucru în familiile în care devenirea profesională a “copilului” este un ţel: fie că părinţii îşi doresc să le ofere toate condiţiile de studiu, fie că aceştia îşi pun mari speranţe în sprijinul rezultat dintr-o profesie “de top” a copiilor. În aceste cazuri, distragerea de la studiu sau de la job pentru ceva “atȃt de trivial” cum ar fi un prieten/prietenă devine un păcat capital. Voit sau fără să îşi dea seama, părinţii frȃnează tendinţa tinerilor de a se desprinde de familia de origine şi a şi-o forma pe a lor. Şi uite aşa numărul de persoane care nu doar că nu sunt căsătorite ci sunt efectiv singure la 40 de ani este în creştere. Nu că asta ar fi un semn că persoana devine pe vecie o persoană singură, dar după ce ai trăit 40 ani cu părinţii sau într-o locuinţă de burlac, cu greu te mai adaptezi la viaţa în doi. Plus că a găsi un/o partener(ă) de cuplu implică şi o parte de încercare şi eroare şi de stȃngăcie, care e uşor de asumat la 18-20 ani, dar mult mai greu la 40, mai ales cȃnd pe cartea de vizită este menţionată o poziţie profesională de succes. Oamenii încep să se teamă de ridicol, de risc … aşa că preferă să se adȃncească în profesie pentru a uita că sunt singuri.
Mai există – destul de frecvent – cupluri mature care au dificultăţi în a-şi abandona rolurile de părinţi (pentru că nu ştiu cu ce să îşi ocupe timpul cȃnd “fişa postului” rămȃne goală de responsabilităţi). Stăpâniți de o teamă de multe ori neconştientizată ca atare, ei îi minează tȃnărului toate încercările de desprindere (am scris mai multe despre asta aici). De obicei o fac nelăsându-l să-şi asume responsabilităţi de adult – nu de alta dar părinţii iau toate deciziile şi îi repetă tȃnărului că “ei ştiu mai bine”. Şi uite aşa ajung să am studenţi extrem de dotați care simt nevoia să îmi ceară mie părerea despre un calcul simplu, atribuindu-mi şi mie, ca şi profesor, rolul de “părinte simbolic” în deciziile care ţin de viaţa profesională. Aceşti tineri, cărora părinţii le-au controlat cu grijă toate deciziile, devin incapabili să decidă ei înşişi – aşa că părinţii le aleg facultatea, locul de muncă şi le aranjează o locuinţă – fie parte din cea a familiei de origine, fie foarte aproape. Sub pretextul de a-l ajuta pe tȃnăr la treburile casnice, de fapt părinţii îl împiedică din dezvoltare. Iar tȃnărul, la rȃndul lui, cu posibilitățile de decizie nedezvoltate, continua să ceară sfatul părinţilor, propagând un cerc vicios care în final duce la izolare – de societate în general, pentru că cei din jur sunt deja pe picioarele lor şi cu o familie proprie, şi de posibilitatea de a-şi întemeia un cuplu romantic, pentru că … ei bine, de obicei persoana găsită nu prea e pe placul părinţilor (care continuă să dorească un partener/o parteneră perfectă … dar pentru dorinţele lor, nu pentru ce îşi doreşte copilul care între timp a devenit tȃnăr adult).
Unii din tinerii supuși acestor presiuni încearcă să scape, de obicei prin evadare geografică – pleacă la studii în cealaltă parte a ţării sau chiar în străinătate, îşi caută joburi în localități cȃt mai îndepărtate de părinţi. Nu că asta ar folosi la ceva, părinţii sunt prezenţi cu telefoane zilnice, poate şi de cȃteva ori pe zi, cu sfaturi necerute şi mai ales cu omniprezentul “ti-am spus eu, trebuia să mă asculţi” de cȃte ori tȃnărul dă de vreo greutate sau are un necaz. Iar tinerii la rȃndul lor ajung să îşi dorească independenţa … dar una primită şi ea “cadou” de la părinţi.
Partea proastă este că nici independenţa şi nici responsabilitatea asociată nu sunt drepturi care să se acorde. Ele există doar dacă sunt exercitate. Ca să fac o paralelă, constituția dă tuturor cetăţenilor drept de vot, dar a vota este ceva exercitat prin proprie alegere, nu există cineva care să te tȃrască în cabina de vot.
Tot aşa şi cu independenţa – dacă tȃnărul nu decide să devină independent, şi nu îşi asumă responsabilitatea propriilor decizii, atunci alţii vor hotărî în locul lui. Am întȃlnit în cabinet destule cazuri în care tinerii se plȃng de părinţi prea mult prezenţi în viaţa proprie – dar cererea iniţală este “cum îi fac să mă lase în pace?”. Ei bine, a-i face pe alţii să se comporte diferit nu poate fi obiectiv în terapie. Şi oare cum ar putea părinţii să înţeleagă nevoia tȃnărului de independenţă, atȃta vreme cȃt el însuşi s-a obişnuit să le dea în fiecare zi raportul detaliat al activităţii şi să le ceară sfatul pentru cele mai mici detalii cotidiene? Mulţi din cei care ajung în cabinet nici nu-şi pun problema că de fapt ei ar avea de făcut primul pas: de fapt, la început, şi-ar dori să fie în continuare în casa părinţilor, sprijiniţi material de aceştia, să le ceară sfatul la fiecare pas … dar să fie independenţi. Ei bine, nu merge aşa. Să vrei să ai toate avantajele care ţin de a nu avea bătăi de cap cu facturile, cu spălatul rufelor, cu curăţenia, înseamnă de fapt a admite că nu eşti capabil să îţi porţi de grijă. Dacă nu vrei să pleci din casa părinţilor pentru că tu nu ţi-ai permite o locuinţă la fel de confortabilă, dacă nu vrei să îţi iei o slujbă pentru că tu preferi să ai timp pentru filme sau jocuri pe calculator – asta nu înseamnă responsabilitate. Libertatea de decizie se capătă cu un preţ – acela al responsabilităţii. Cu cȃt mai devreme asumată, cu atȃt desprinderea e mai fără dureri şi cu atȃt mai rapid se rezolvă sarcinile de dezvoltare.
Multe cazuri ajung în psihoterapie undeva în jur de 40 de ani, cu senzaţia neîmplinirii – au făcut ce le-au spus părinţii pentru că ei nu se puteau decide, iar ideea părinţilor părea rezonabilă. Da, de multe ori părinţii nu le-au lăsat timp să decidă, iar tinerii nici nu prea au încercat să o facă. De la decizii profesionale la cele referitoare la locuinţă, folosirea banilor sau alegerea partenerului de cuplu, părinţii au fost prezenţi cu autoritate, iar tȃnărul a fost prea slab pentru a rezista. Aşa că la sfȃrşitul tinereţii se simt nemulţumiţi, au senzaţia pierderii unei etape de viaţă şi se întreabă cum ar putea-o recupera. Aşa că – mai bine mai tȃrziu decȃt niciodată – parcurg etapa de dezvoltare cu suport terapeutic; de cele mai multe ori cu succes, deşi în multe cazuri procesul e însoţit şi de multe regrete.
Mai rău e cȃnd nici la sfȃrşitul perioadei nu are loc “trezirea la realitate” – cȃnd nu se întȃmplă aşa, funcţionarea ca şi “copii mari” continuă pȃnă la decesul părinţilor, care sunt îngrijiţi cu devotament. Nu că a avea grijă de părinţi este ceva greşit; dar este greşit cȃnd devine singurul scop al existenţei. Pentru că părinţii dispar … iar atunci persoana se va trezi cu o existenţă goală şi se va întreba care i-a fost de fapt sensul vieţii.
Ce ar avea de făcut un tȃnăr în această etapă a existenţei? Să îşi asume responsabilitatea pentru sine. Să devină independent psihologic, iar aceasta merge în paralel cu independenţa socială şi economică. A decide pentru sine înseamnă să poţi să te întreții financiar, dar şi să poţi să faci minimal acele lucruri care ţin de a locui independent de părinţi, fără nevoia de a le cere ajutorul la treburile casnice. Această bază de trai independent dă încrederea în sine pentru a face pasul unei alegeri romantice. Da, pot fi multe incertitudini, se poate să fie unele încercări eşuate, dar … nimic nu este garantat 100% pe lumea asta. Plus că un cuplu romantic necesită şi acomodare reciprocă, învăţarea artei de a face compromisuri constructive, şi mai ales acordarea cuplului cu nevoile celor doi şi nu cu un standard impus din afară (fie el unul social sau parental). Şi aici este de apărat alegerea proprie în faţa intruziunilor exterioare, şi aici există asumarea responsabilităţii – inclusiv a responsabilităţii unui eşec. Nimeni nu poate garanta că partenerul romantic ales este cel mai potrivit; dar cine nu încearcă nu va afla ce îşi doreşte cu adevărat. Nu e obligatoriu că primul prieten(ă) devine şi persoana cu care te căsătoreşti – deşi în unele cazuri se întȃmplă şi aşa, şi nici asta nu este un lucru rău. Rău este să aştepţi ca cineva să îţi dea permisiunea de a avea un “suflet pereche” – asta este ceva ce fiecare are de decis pentru sine şi de căutat pentru sine.
In mod evident, un alt eveniment ce urmează alcătuirii unui cuplu stabil, şi care se încadrează tot în această etapă de dezvoltare psiho-socială, este decizia cuplului de a deveni părinţi. Parentingul este un element atȃt de important încȃt îi voi dedica o postare separată, partea a doua a descrierii stadiului 6 (Intimitate vs. Izolare).
