Iată că pe măsură ce am parcurs, rȃnd pe rȃnd, stadiile dezvoltării psihosociale, conform teoriei lui Erikson [1] ne-am apropiat de a doua jumătate a vieţii, respectiv de etapa de maturitate, ce acoperă intervalul 40-65 ani.
La maturitate oamenii capătă o anumită siguranţă pe sine, derivată din parcurgerea multor situaţii de viaţă; au cam dispărut incertitudinile tinereţii, firul existenţei s-a aşezat cumva ordonat, persoana poate afirma că ştie cine este şi încotro se îndreaptă. Vine momentul în care preocupările sunt legate mai degrabă de amprenta pe care fiecare şi-o lasă asupra existenţei, asupra universului: poate fi vorba de creşterea şi educarea unor copii, sau de o contribuţie profesională demnă de a fi remarcată, sau de implicare în viaţa comunităţii – în orice caz, persoanele mature au tot ceea ce le trebuie pentru a participa la un “ceva” care va reprezenta contribuţia lor la societate. A duce o viaţă în care, la momentul maturităţii, un om poate spune că are un rol definit în lume poartă numele de generativitate, virtutea asociată de Erikson acestui stadiu fiind grija: fie că este vorba de îngrijirea copiilor, sau de mentorat într-o profesie, sau de implicare în viaţa socială, un matur realizat îşi cunoaşte valoare şi impactul asupra celor din jur şi a societăţii în ansamblu şi este mȃndru de această contribuţie, pe care o consideră moştenirea lăsată viitorului.
Nu că viaţa adultului matur ar fi tocmai lină; ca în orice epocă a vieţii apar tot felul de provocări sau crize: pe de-o parte adulţii se confruntă cu bătrȃneţea propriilor părinţi, care încep să aibă nevoie de susţinere şi fizică (de la însoţit la doctor pȃnă la ajutor casnic), uneori şi materială. Este posibil să se întȃmple chiar şi dispariția unuia sau ambilor părinţi, fenomen ce îl confruntă pe adult cu conştientizarea faptului că propria viaţă e limitată. Mai mult decȃt atȃt, şi forma fizică a unei persoane care trece de 40 de ani începe să nu mai fie tocmai cea mai bună, iar în timp deteriorările fizice devin din ce în ce mai evidente. Se pierde prospețimea tinereţii şi energia, se mai acumulează dureri şi probleme medicale, se mai schimbă greutatea şi forma corpului, şi aşa mai departe. În acelaşi timp copiii cresc, se desprind de casă şi îşi întemeiază propria familie, ba chiar îi oferă părintelui matur un nepot, dȃndu-i astfel prilejul să capete un nou rol, acela de bunic.
Persoanele cu încredere în sine, care au rezolvat toate sarcinile de dezvoltare anterioare, vor naviga cu succes această perioadă relativ furtunoasă, acumulȃnd realizări personale, oferind din experienţa lor celor din jur, bucurȃndu-se să îşi vadă copiii reuşind la rȃndul lor, răsfăţȃndu-şi nepoţii şi fiind un sprijin de nădejde propriilor părinţi.
Cei care nu au reuşit, din motive variate, să îşi rezolve cu succes anterioarele etape de dezvoltare, se vor confrunta cu o nouă criza, aceea a stagnării. Este vorba de conştientizarea faptului că etapa tinereţii s-a cam dus, iar ceea ce nu a fost realizat din visele iniţiale poate aduce o doză mare de frustrare. Confruntați şi cu imaginea dramatică a trecerii timpului, aceştia tind să încerce cu disperare să ţină vremea pe loc. Astfel unii maturi ajung să sufere criza vârstei mijlocii (despre care am discutat pe larg aici), criză care din păcate aduce de multe ori un adevărat dezastru, ce se abate nu doar asupra persoanei în criză ci şi asupra partenerului de cuplu (mai multe detalii aici) şi asupra membrilor familiei.
În alte cazuri, criza este legată de separarea copiilor de familia de origine – părinţii care se simt devalorizați odată cu creşterea copiilor pot încerca (mai mult sau mai puţin conştient) să le întȃrzie dezvoltarea (mai multe despre asta aici şi aici), doar pentru a-şi păstra rolul pe care au învăţat să îl îndeplinească atȃt de bine.
Mai există şi situaţia cuplurilor care au evoluat diferit: pe parcursul câtorva decenii de existenţă acest lucru este foarte posibil – în acest caz, odată cu mutarea copiilor cuplul se “dizolvă” de la sine, iar ultimii ani cunosc o creştere importantă a divorţurilor “gri”, respectiv al cuplurilor cu tȃmplele încărunţite. Acest lucru poate să se întȃmple prin acordul tacit al celor doi, sau printr-o decizie unilaterală a unuia din parteneri. Este un proces care poate fi însoţit doar de nostalgie, dar de multe ori este dureros, mai ales pentru partenerul care se consideră partea “pierzătoare” a divorţului.
Cei care reuşesc să ocolească aceste crize au oricum provocarea de a-şi regȃndi viaţa pe coordonate noi: adaptate sarcinilor parentale reduse la minim, sarcinilor profesionale crescute, formei fizice în continuă degradare dar şi nevoilor intelectuale crescute. Este etapa în care oamenii încep să călătorească, să îşi dezvolte pasiuni personale, să dorească să participe mai mult la viaţa comunităţii. Unii reuşesc chiar să se reinventeze în moduri extrem de creative – trec de la un job într-o companie la antreprenoriat, se întorc la studii pentru a căpăta o calificare complementară, pot începe să fie participanţi activi în organizaţii civice sau politice, etc. Cu atȃt mai mult aceste lucruri devin posibile pe măsură ce medicina face progrese, permițând astfel păstrarea energiei pe o perioadă mai lungă de timp. Există şi multe cupluri care profită din plin de “plecarea” copiilor, pentru a re-crea relaţia de cuplu, a găsi o nouă intimitate şi noi preocupări comune, pavȃndu-şi drumul spre ceea ce înseamnă “a îmbătrȃni frumos”. Şi mai există şi bucuria de a răsfăţa nepoţii, de a vedea continuarea firului familiei şi a se bucura de tinerele vieţi fără a mai avea atȃta încărcătură de responsabilitate cum au avut în cazul propriilor copii.
Pe de altă parte, chiar dacă nu ajung la crize explicite, cei care nu reuşesc să se reorienteze în perioada maturităţii spre scopuri noi, încep să fie din ce în ce mai nemulţumiţi şi frustraţi, se compară veşnic cu cei din jur, pe care ajung să îi urască pentru că “au reuşit”. Pentru că nu îşi pot asuma responsabilitatea eşecurilor proprii, de multe ori caută vinovaţi în exterior, şi aşa ajungem să întȃlnim acele persoane care critică pe oricine: guvernul, profesorii, medicii, vecinii, sau susţin teorii ale conspiraţiei (iar reacţiile la adresa vaccinurilor, care sunt cele mai recente, sunt un bun exemplu în acest sens). Aceste persoane se consideră definitiv ratate; dar ratarea nu este neapărat nevoie să fie perpetuată. Societatea actuală permite creşterea la orice vȃrstă, deşi sub forme diferite. Depinde doar de cel în cauză să iasă din stagnare: cum şi cȃnd, asta depinde şi de persoană şi de context, dar cine chiar vrea să evolueze va găsi o cale, deoarece oamenii maturi au experienţa (şi înţelepciunea derivată din aceasta) care le lipseşte tinerilor; chiar dacă nu mai au aspectul fizic şî energia tinereţii, vor descoperi cu surpriză că ceea ce au acumulat în anii anteriori ca viaţă trăită, ca abilităţi de a face faţă situaţiilor dificile, ca înţelepciune şi cultură, ca siguranţă pe sine … merită cu prisosinţă cȃteva riduri!
- Munley, Patrick H. “Erik Erikson’s theory of psychosocial development and vocational behavior.” Journal of Counseling Psychology 22, no. 4 (1975): 314.
