Iată că am ajuns cu descrierea ciclului dezvoltării psiho-sociale umane (început aici) la vȃrstele înaintate, şi cumva asta pare să fie în armonie şi cu vremea rece de afară, şi cu “îmbătrȃnirea” anului ce se va sfȃrşi în curȃnd.
După 65 ani se trece într-un nou stadiu al vieţii, îmbătrȃnirea. Odată cu ultimele decade ale vieţii apare reducerea avansată a formei fizice, vederea slăbeşte, energia e din ce în ce mai puţină, mobilitatea scade şi încep să se acumuleze tot felul de dureri. Social, această perioadă corespunde cu retragerea din activitate (pensionarea), eveniment care pentru unii reprezintă momentul dobȃndirii unei libertăți mult aşteptate, în timp ce pentru alţii aduce un grad de dezorientare şi o lipsa de scop aparent; aceştia din urmă se simt marginalizați şi însinguraţi. Tot în această perioadă se poate produce decesul partenerului/partenerei de cuplu, tragedie greu de gestionat – se întȃmplă de multe ori ca soţul supraviețuitor să “plece” la puţin timp după celălalt, mai ales dacă acest lucru se petrece la vȃrste mai înaintate şi cuplul a fost unit şi armonios. Bătrânețea este totodată şi perioada de exercitare mai puternică a rolului de bunic, aducător de mari satisfacţii.
Erikson [1] denumește etapa corespunzătoare senectuţii integritate vs. disperare. Persoanele care au avut o viaţă împlinită, plină de satisfacţii, acceptă etapa bătrâneții ca pe ceva normal – ei se bucură de tot ce au acumulat în viaţă ca experienţe, şi le valorifică în continuare, navigând cu eleganță şi ultima etapă a vieţii. Frumusețea etapei o putem vedea pe fețele bunicilor zâmbitori, a pensionarilor care joacă șah în parc, a bătrȃnilor care se ţin de mȃnă şi înaintează cu greu, dar împreună, şi tot aşa. Privind în jurul nostru putem observa o mulţime de persoane care au îmbătrânit frumos. Acestea au căpătat virtutea asociată de Erikson acestui stadiu, şi anume înțelepciunea.
Cei care nu şi-au rezolvat cu succes anterioarele sarcini de dezvoltare se confruntă cu realizarea faptului că viaţa lor se apropie de sfȃrşit fără a fi pus în practică ceea ce şi-au dorit – rezultatul este coborârea în depresie sau frustrare, apare disperarea şi – nu de puţine ori – ura sau invidia la adresa celor mai tineri. Sunt şi persoane care consider că cei mai tineri (copiii sau nepoții) sunt responsabili pentru starea de bine a părinţilor/bunicilor vȃrstnici, şi devin adevărate poveri pentru aceştia, cărora le pretind nu doar suport material ci şi extrem de multă atenţie, uitând că generaţiile tinere au propriile lor probleme.
Să ne înţelegem, a-i ajuta pe cei bătrȃni, mai ales în perioada a ceea ce se numeşte “marea senectute” (peste 90 de ani) este normal – atunci apar dificultăţi de mobilitate, cei vârstnici mai greu îşi pot face cumpărăturile, mai greu pot face curăţenie sau găti, au des nevoie să fie însoțiți la doctor, uneori bolile îi aduc la un stadiu de neajutorare asemănător copiilor foarte mici. Pe de altă parte, nevoia vârstnicilor de companie nu poate să se transforme într-o povară pusă pe umerii descendenților. Nu de alta dar dacă această nevoie provine din disperare, orice ar face copiii sau nepoții nu vor reuşi să învingă sentimentul de frustrare al unui bătrȃn care simte că viaţa sa a fost neproductivă, fără sens sau lipsită de împliniri.
Ce are de făcut o persoană ajunsă la vȃrsta senectuții pentru a parcurge cu succes această perioadă? Evident, are sarcina de a se adapta la provocările specifice acestei etape.
O primă provocare o reprezintă pensionarea şi transformarea vieţii care decurge din aceasta. Pensionarul are nevoie să se “reinventeze”, să găsească alte activităţi care să-i ocupe ziua, zi care anterior era ocupată de job. Sunt persoane care găsesc uşor activităţi alternative: unii încep să călătorească, alţii se mută la ţară, alţii se preocupă de creşterea nepoților, alţii îşi găsesc un alt job, măcar part-time, alţii se implică puternic în viaţa comunităţii sau a cercului de prieteni. Cei care nu găsesc rapid o soluţie alternativă se simt fără scop, se plictisesc, nu ştiu cum să îşi umple timpul, şi nu de puţine ori par să îmbătrânească “peste noapte”, deoarece corpul nu se mai simte dator să îi susţină, atȃta vreme cȃt psihicul a cedat.
O a doua mare provocare a senectuții este confruntarea cu singurătatea. Pensionarea, dispariția partenerului/partenerei de cuplu, reducerea cercului de prieteni (care devin la rȃndul lor neputincioși) şi reducerea treptată a mobilității îi confruntă pe bătrȃni cu fenomenul însingurării, care este sursă de depresie şi anxietate. Dacă în trecut bătrânii erau sprijiniți de comunitate în ansamblu, viaţa în marile orașe nu oferă acest lucru iar bătrânii “părăsiți” suferă. De multe ori cluburile de bătrȃni sau casele de bătrȃni (atȃta vreme cȃt oferă condiţii de trai corespunzătoare) pot oferi alternative la singurătate şi – în al doilea caz – şi la neputinţa asociată vârstelor foarte înaintate. In plus, într-o epocă a informației mai uşor este pentru bătrȃni să se organizeze, iar unele business-uri au luat în considerare provocările bătrâneții oferind servicii pentru cei în vȃrstă, de la livrarea de mȃncare gătită la organizarea de activităţi dedicate pentru vârstnici. Pe de altă parte e de reţinut că aceste lucruri nu vin de la sine, este nevoie şi de o participare activă a vârstnicului la găsirea alternativelor care să i se potrivească cel mai bine. Nu de alta dar nimic în viaţă nu se întȃmplă de la sine, pentru orice este nevoie de efort direcționat spre un scop, iar avansarea în vȃrstă nu schimbă cu nimic lucrurile.
Odată cu înaintarea în vȃrstă devine evidentă şi iminența morţii. Vârstnicii care sunt mulţumiţi cu viaţa lor privesc moartea ca pe o parte necesară, care să completeze ciclul vieţii. Ei se tem mai puţin de moarte ca sfȃrşit al vieţii ci mai degrabă de procesul morţii în sine (ca încercare dureroasă), sau de a avea, înaintea morţii, o perioadă de imobilizare sau neputinţa avansată, care să îi facă dependenţi de cei din jur (şi pe care nu vor să îi împovăreze). În acelaşi timp, şi descendenții încep să realizeze că este numai o chestiune de timp pȃnă îşi vor pierde părinţii sau bunicii, ceea ce aduce angoasă şi – uneori – precipită criza de mijlocul vȃrstei la adulţi.
Pentru a reduce atȃt anxietatea pierderii cȃt şi spaima de moarte, recomandabil este să se facă o pregătire psihologică a întregii familii: reuniunile cu familia extinsă, în care să fie rememorate momentele frumoase legate de vârstnic, să fie revăzute fotografii, să se exprime recunoştinţa pentru rolul jucat de bătrȃni în viaţa descendenților vor avea un efect benefic. De atȃt de multe ori părinţii sau bunicii dispar şi rămân atȃt de multe lucruri nespuse, aducȃnd regret şi sentimentul vinovăției pentru supraviețuitori… Cȃt despre vrâstnici, o astfel de reuniune ar ajuta la formarea sentimentului de împlinire a datoriei lor de viaţă şi le-ar permite să vadă explicit cȃt de multe foloase şi bucurii au adus ei celor mai tineri.
Conform cu Erikson [2] ciclul vieţii nu se oprește la bătrȃneţe – moartea însăşi devine o sarcină de dezvoltare. Erikson numeşte sfȃrşitul vieţii gerontotrnascendenţă. Moartea este pȃnă la urmă o experienţă profund spirituală. Fiecare persoană are un mod particular de a da sens morţii: cei religioși o vor vedea ca o trecere spre un târâm cu alte legi, dar guvernat de blȃndeţe. Dar şi cei care nu sunt credincioşi au şi ei un mod de a-şi reprezenta moartea – fie că e vorba de trecerea într-o formă energetică nouă, fie de neființă, dar oricum viaţa fiecăruia lasă o urmă în univers, pentru că fiecare a contribuit cu ceva la societate. Aşa că moartea poate fi văzută ca încheierea misiunii vieţii unui om, viată care ar fi să fie văzută mai mult ca o colecție de reuşite decȃt o listă de nerealizări şi amărăciuni. Toţi suntem trecători prin lume, dar este important să fi viețuit cu sens şi să ştim că am lăsat o urmă care a adus, pe ici pe colo, cȃte un lucru bun pentru ceilalţi, pentru lume în general.
- Munley, Patrick H. “Erik Erikson’s theory of psychosocial development and vocational behavior.” Journal of Counseling Psychology 22, no. 4 (1975): 314.
- Erikson, E. H., & Erikson, J. M. (1998). The life cycle completed (extended version). WW Norton & Company.
