În 1999, J.K. Rowlings publica volumul „Harry Potter şi Camera Secretelor”. Poate că mulţi vă amintiţi acel volum. Printre altele, acţiunea îi aducea în faţă lui Ginny, o preadolescentă, un jurnal magic care răspundea întrebărilor ei. Simţindu-se singură, Ginny a început să împărtăşească tot mai mult din gȃdurile ei jurnalului, pȃnă cȃnd bună parte din viaţa ei s-a transferat în jurnal.
În 1999 acest scenariu era unul strict de poveste.
Dar cum este în zilele noastre, un sfert de secol mai tȃrziu?
Ei bine, pentru multe persoane, în special preadolescenţi şi adolescenţi, dar şi tineri adulţi, IA este echivalentul jurnalului magic. Poţi să pui întrebări, să ceri păreri, să îţi descrii sentimentele sau fantasmele, şi IA va răspunde. Nu doar că te ascultă fără să te judece, dar îţi dă impresia de suficientă intimitate încȃt să-i poţi comunica cele mai ascunse gȃnduri sau fantezii, este disponibil la orice oră, nu te ia în rȃs şi suportă să-i repeţi acelaşi lucru la nesfȃrşit. Mai mult decȃt atȃt, dacă vrei ceva de la el, oricȃt de distrugător ar fi, te refuză primele dăţi dar dacă insiști suficient … îl convingi că e ca tine.
Din păcate aparenta uşurare sufletească simţită de persoanele care se simt suficient de izolate, sau anxioase încȃt recurg la a-şi deschide sufletul în faţa unei IA are pe termen lung consecinţe extrem de negative.
Deja au apărut multe studii care sprijină ceea ce voi descrie în continuare, am menţionat doar două la sfȃrşitul postării dar acestea nu sunt nici pe departe singurele.
Un prim aspect este faptul că IA este mereu disponibil şi aparent mereu „bine dispus”. O persoană obişnuită cu astfel de răspuns îl va căuta şi la nivel social. Dar … oamenii sunt altfel: uneori ocupaţi, uneori obosiţi, alteori arţăgoşi, alteori chiar certăreţi. Prin interacţiune socială noi învăţăm să ne adaptăm, să nu avem aşteptări nerealiste, să îi „citim” pe cei din jur pentru a vedea dacă este momentul să le cerem sprijinul, să ne facem judecăţi de valoare asupra încrederii pe care o putem avea în cineva, etc. Dar dacă majoritatea experienţei noastre este dată de dialogul cu IA, atunci capacitatea de adaptare la lumea reală scade. O sa dau un exemplu foarte simplu: să presupunem că un elev foarte timid ar vrea să pună o întrebare unui profesor, şi îl aşteaptă pe culoar, într-o pauză. Nu e deloc imposibil ca profesorul să îi spună „zi, dar zi repede, că mă grăbesc”, sau „nu am timp acum”, sau poate chiar să nu-l observe pe elev, în drumul grăbit spre cancelarie. Dar dacă elevul s-a obişnuit cu faptul că IA spune de obicei „cum pot să-ţi fiu de folos, îmi face plăcere să o fac”, sigur va percepe profesorul ca afurisit, rece sau se va simţi respins, iar data viitoare se va feri să pună o întrebare chiar şi în clasă, chiar si cȃnd profesorul spune „are cineva vreo întrebare?”. Şi aici exemplul este unul care ţine de o interacţiune în bună parte de natură funcţională; dacă ar fi vorba de subiecte mai sensibile cu atȃt mai dificil ar fi pentru o persoană mai timidă.
Cu cȃt mai mult persoana anxioasă recurge la suportul IA, cu atȃt mai mult devine dependentă emoţional şi cu atȃt mai puţin îşi face curaj să caute contacte umane; asta o face mai incapabilă de interacţiune socială, îi accentuează anxietatea … şi o readuce îl zona interacţiunii „sigure” cu un chatbot, deci cercul vicios se închide.
Un alt aspect este acela că IA colectează informaţii despre interlocutor şi se auto-modelează pe baza acestor informaţii. Drept care, aparent, IA devine un prieten din ce în ce mai bun, din ce în ce mai apropiat, care pare chiar să îţi intuiască gȃndurile şi stările. Dar şi răspunsurile la întrebări sunt modelate pe profilul personal, cu alte cuvinte vin să întărească ceea ce persoana ar dori să audă. Psihoterapeuţii sunt familiari cu acest fenomen: unii clienţi vin în terapie pentru ceea ce este cunoscut ca „întărirea simptomului”, respectiv căutȃnd confirmarea că modul lor de gȃndire sau de comportament este cel bun, dar că ”lumea e rea”. Dacă se întȃmplă acest lucru în cabinet, psihoterapeutul intervine, blȃnd dar ferm, arătându-i-i clientului că greşeşte şi îl ajută să găsească un mecanism mai adaptiv. IA în schimb … se lasă convins, pentru că nu este o persoană cu experienţa lumii reale ci un algoritm de învăţare pe baza a ceea ce i se furnizează. Şi uite aşa se ajunge inclusiv la situaţii în care persoane cu gȃnduri suicidare au fost sfătuite de IA pas cu pas pentru a pune asta în practică cu succes. Ba chiar se poate ca IA să „ia în serios” gȃnduri aleatoare de suicid, să le catalogheze drept „o idee de explorat” şi să le întărească.
Ar mai fi de discutat aici şi despre „halucinațiile IA”, care poate oferi informaţii complet false pe baza cărora unele persoane să îşi bazeze deciziile, să se autodiagnosticheze sau să se trateze, să-şi bazeze aşteptările. Toate în afara lumii reale.
Plus că a folosi IA cam pentru orice duce la o „lene psihologică”. Aşa cum atunci cȃnd au apărut calculatoarele de buzunar cam toată lumea a uitat cu se scoate un radical „de mȃnă”, acum orice lucru este trecut prin filtrul AI, care este considerat expert. Drept care de ce s-ar mai strădui o persoană să îşi facă propriile evaluări, propriile judecăţi şi decizii, cȃnd există IA, care apare mental ca un prieten mereu disponibil, mereu deschis şi care oferă soluţii „la cheie”, cu o voce de expert atotștiutor?
Ce e de făcut?
În primul rȃnd IA-ul nu trebuie antropomorfizat. Nu este un prieten, este o bază de date care poate fi accesată prin limbaj uman. Poate fi o sursă de informaţii şi poate să sintetizeze un corp mare de date aparent disparate dar acestea trebuie apoi verificate. In plus, IA nu are empatie reală şi nici nu este „de partea utilizatorului”. Pentru că „a fi de partea ta” înseamnă de multe ori ca un alt om să îţi arate unde greşeşti, fără a se lăsa convins, prin repetare, că de fapt faci bine. În plus, în lumea reală nimeni nu va fi la fel de binevoitor ca IA – nici măcar utilizatorul care face apel la IA. De fapt noi învăţăm interacţiunea socială prin încercare şi eroare, iar rămȃnerea prea mult timp într-un mediu interacţional protejat, aparent „sigur” duce la izolare sociala din ce în ce mai accentuată, creşte anxietatea şi favorizează depresia.
Cum utilizăm IA în mod sănătos? Ei bine, strict ca pe un instrument, ca pe o unealtă (de altfel extrem de utilă) dar care trebuie verificată ca şi veridicitate a informaţiilor şi căreia să nu i se încredințeze şi deciziile. Sau, ca să revin la volumul la care mă referam la începutul postării, o să o citez pe mama tinerei Ginny: „să nu ai niciodată încredere în ceva care gȃndeşte singur dacă nu poţi vedea unde îi este creierul”.
Malfacini, K. (2025). The impacts of companion AI on human relationships: risks, benefits, and design considerations. Ai & Society, 40(7), 5527-5540.
Shank, D. B. (2026). Risks and Benefits of Patients Using AI Chatbot Companions. Missouri Medicine, 123(2), 99.
