Oamenii sunt fiinţe complexe – ceea ce înseamnă că au multiple calităti dar şi o serie de puncte mai slabe. În consecinţă fiecare încearcă să îşi pună în valoare calităţile şi să compenseze deficitele, dup cum este şi normal.
Pe de altă parte, există si persoane care nu reuşesc să accepte acest amalgam de lucruri bune şi mai puţin bune care definesc o persoană, se concentrează exclusiv asupra „defectelor” şi ajung să fie puternic critice cu sine.
Mai întȃi ar fi de clarificat cum se ajunge la astfel de situaţii. Cauzele pot fi multiple. Un exemplu ar fi părinţii care le transmit copiilor că vor fi acceptaţi doar dacă „sunt perfecţi”: „dacă mă iubeşti îţi faci curătenie în cameră”, „copilul meu trebuie să ia note bune”, „în locul tău mie mi-ar fi ruşine să nu fiu premiant”, „dacă nu excelezi la matematică/muzică/sport mă dezamăgești”, sunt fraze care pot construi în copil o stare de insecuritate, la fel cum o fac şi veşnicele comparaţii cu colegul de bancă, fiica vecinilor, sora mai mare, etc. Şi şcoala poate contribui la o acceptare de sine redusă: fie că unii profesori iau în rȃs, cu cruzime, greşelile copiilor, fie că insistă extrem de mult pe performanţă minimizând rezultatele bune, dar nu excepționale. Bullying-ul din şcoală sau din grupul de prieteni este de asemenea un factor important – cei care au avut ochelari în şcoala primară, de exemplu, îşi aduc aminte probabil de faptul că au fost porecliți în toate felurile sau au fost chiar marginalizaţi. În ziua de azi motivele de marginalizare pot fi multiple: greutatea corporală, starea materială a părinţilor, abilităţile sportive, performanţa şcolară pot fi cauzele pentru care un copil este exclus, sau criticat, sau chiar agresat. Chiar şi la vȃrsta adultă unele evenimente (precum un divorţ, pierderea job-ului sau existenţa unui anturaj elitist sau abuziv) pot duce la reducerea drastică a stimei de sine şi la concentrarea persoanei exclusiv pe defecte. Nu în ultimul rȃnd, în special în cazul adolescenţilor, modelele nerealiste promovate în social media conduc la o comparaţie critică cu un ideal imposibil de atins şi de aici la un nivel ridicat de auto-critică şi auto-respingere.
Ce se întȃmplă cu aceste persoane? Ei bine, încep să se concentreze pe defectele personale, pe părţile mai puţin bune, uitȃnd că acestea sunt însoţite şi de calităţi. Rezultatul este că nu se mai acceptă pe sine, ba chiar se detestă.
Mai departe lucrurile se desfăşoară diferit de la o persoană la alta.
Unii evadează într-o lume „de vis”, trăiesc în fantasmă o viaţă în care defectele lor dispar sau chiar devin calităţi. Fantasmele sunt deseori de putere sau de influenţă, şi nu de puţine ori am întȃlnit persoane cu o acceptare de sine redusă care îşi doresc să devină dictatori, sau să îi poată trata pe ceilalţi cu cruzime, sau să se îmbogățească peste noapte, imaginȃndu-şi că astfel, producȃnd în ceilalţi sentimente de frică, admiraţie sau invidie vor primi din afară acceptarea pe care şi-o refuză ei înşişi. Acest fantasme însă paralizează acţiunea, iar refugiul în imaginaţie este căutat din ce în ce mai des, izolând persoana atȃt de ceilalţi cȃt şi de sine. Inevitabil însă, mai devreme sau mai tȃrziu apare şi confruntarea cu realitatea, prăbuşirea lumii interioare fantasmatice, ceea ce nu de puţine ori conduce pe calea depresiei.
Alte persoane îşi imaginează că dacă vor adopta complet modelele exterioare vor deveni mai bune. Drept care ajung perfecţioniste, nu-şi permit niciun moment de linişte sau de odihnă, încearcă să acumuleze premii, distincţii, recunoaştere – tot de la ceilalţi, dar odată acestea primite, se dovedeşte că nu aduc pacea interioară; drept care atenţia se îndreaptă spre un nou obiectiv, un nou „vȃrf” de atins, lucru care implică efort extrem, privare de odihnă, de linişte interioară şi – în final – conduce persoanele în cauză spre burnout.
Alteori lipsa de acceptare de sine se fixează pe un detaliu fizic: că este vorba de a face „muşchi la sală”, de a ţine cure de slăbire excesive sau a acumula tot felul de intervenţii de chirurgie estetică, toate acestea depăşesc nivelul normalităţii preocupărilor pentru bunăstarea propriului corp şi duc la adevărate dependenţe sau la patologii psiho-medicale, cum este anorexia.
Mai există şi situaţii cȃnd insatisfacţia cu sine este evitată prin folosirea excesivă de mijloace de compensare: de multe ori se caută satisfacţia în mȃncare, dar pot exista şi evadări în consumul de substanţe, alcoolism, medii virtuale de tip gaming, etc. Despre cȃt de evident destructive sunt aceste metode nu cred că este cazul să mai discutăm…
Ce e de făcut?
Ei bine, persoana în cauză are de acceptat că va trăi toată viaţa cu sine. Ca şi cȃnd ar împarţi o cameră de cămin cu acel eu pe care nu îl acceptă, pentru toată viaţa. Are de înteles ca pe „cel negativ” nu îl poate evacua, drept care ar face mai bine să găsească o cale de înţelegere. Să îşi sprijine eul neacceptat în loc să îl critice continuu.
Şi mai ales au de înteles că orice lucru mai puţin bun este asociat şi cu calităti bune, şi că aşa sunt toţi oamenii. Şi că doar după ce se acceptă pe sine, în întregime, cu bune şi cu rele, abia atunci pot avansa – pe calea pe care şi-o doresc.
Nu e uşor, nu e simplu şi mai ales nu se întȃmplă peste noapte, dar … se poate face şi rezultatul merită pe deplin eforturile!
