Ați avut o altercație cu șeful sau cu vreun coleg și toata seara, poate chiar și parte din noapte, tot v-a obsedat convorbirea aceea … Ați avut o ciocnire cu limbaj mai agresiv cu un vecin sau o persoana de pe stradă și tot reveniți cu gândul la ce s-a întâmplat … Ați avut o cearta cu cineva din familie, și continuați să vă certați în gând o buna bucată de vreme … Ați trecut printr-o separare și aveți lungi dialoguri, în minte, cu fostul sau fosta …
Toată lumea a experimentat probabil o situație din cele de mai sus. De obicei această rememorare de tip obsesiv, numită în psihologie ruminație vă strică o zi sau o seară apoi gândul la situație dispare, fiind înlocuit cu centrarea pe problemele curente. În anumite cazuri însă rememorările revin zi de zi: cu cât persoana cu care aţi avut disputa este mai apropiată și cu cât consecințele disputei au fost mai grave, cu atât mai des situația este plimbată prin minte, și cu atât ruminația e însoțită de mai multă frustrare sau durere. In anumite cazuri, aceste rememorări își fac loc brusc, chiar în timpul unor alte activități, distrag și devin un motiv de veșnică amărăciune. Când se întâmplă așa putem vorbi de gânduri invazive, iar “traiul” cu ele nu este deloc ușor. Paradoxal, în cazul unor evenimente fericite trăite, rememorarea ar loc mai rar, mai greu și necesită în genere un efort conștient, pe când evenimentele neplăcute par să aibă o voință proprie și să asalteze mintea în mod constant.
Oare de ce se întâmplă așa?
Evenimentele care produc gândurile invazive sunt cele în care o persoană s-a perceput pe sine însăși nedreptățită, abuzată sau înfrântă. Acestea au toate o natură traumatică – uneori e vorba de o mică traumă (cum ar fi violența verbală asociată cu un incident din traficul auto), alteori trauma e mai profundă și de mai mare intensitate, precum în cazul unei părăsiri. Ce mai au în comun toate aceste situații este faptul că, la momentul când s-au petrecut, persoana a simțit că nu a reacționat corespunzător, că a fost lipsită de control asupra situației și că în urma acesteia stima de sine i-a fost afectată, cu alte cuvinte că a fost supusă unui abuz psihologic.
Așa că persoana abuzată reia mental evenimentul, încercând să-l reinterpreteze, face scenarii care ar fi inclus un mod de a reacționa care i-ar fi permis să-și păstreze stima de sine, în care ar fi preluat controlul, pe scurt încearcă “să câștige” mental confruntarea “pierdută” în realitate.
Cu cât lovitura primită a fost percepută ca mai puternică, cu atât rememorarea e mai frecventă, venind din nevoia oricărui om de a-și păstra stima de sine. Și cu cât consecințele practice și emoționale sunt mai adânci, cu atât scenariile sunt mai elaborate iar nevoia de a le relua iar și iar este mai puternică, până când gândurile invazive preiau controlul și consumă o mare parte din energia psihică.
Ar mai fi de spus aici că porțile spre gânduri invazive se deschid și mai larg pe un fond general depresiv sau dacă persoana în cauză are deja o istorie de abuz, în special în perioada copilăriei (și voi explica imediat și de ce).
Oare de ce ar fi mai bine să încercăm să limităm gândurile invazive?
Un prim motiv, evident, este acela că ele sunt ineficiente, respectiv consumă timp și energie psihică. Toate persoanele cu care am discutat despre limitarea ruminației mi-au spus că după ce au ajuns să o “ţină în frâu” au descoperit că reușeau să facă mult mai multe lucruri în aceeași perioadă de timp.
Mai există însă și alte motive, ce țin de mecanismele ascunse ale psihicului.
Unul ar fi faptul că, deși rememorarea a apărut ca o încercare de adaptare a minții, care dorește să reia “bătălia” și să o câștige, de fapt oricât de mult ar fi răsucită în minte situația, în final persoana se simte tot înfrântă, abuzată, traumatizată. Cu alte cuvinte fiecare rememorare întărește trauma, în loc să o vindece (cu atât mai mult în cazul în care există o istorie traumatică a persoanei). Se intră într-un cerc vicios: o trauma reîmprospătată de o rememorare cere la rândul ei o nouă rememorare spre a fi vindecată, dar în loc să se vindece este întărită, și se intră într-un fel de vârtej în care este absorbită stima de sine…
Altă consecință este că odată ce trauma nu a putut fi vindecată prin ruminație, există tendința de a o vindeca prin auto-expunerea repetată la situații de abuz psihologic, în speranța (neconștientizată) de a reuși să controlezi următoarea situație de același tip. Așa se naște compulsia la repetare; din păcate însă, o persoană deja traumatizată de o anumită situație este mult mai puțin pregătită să facă fața unui nou abuz, așa că și în realitate cercul vicios abuz-ruminație-repetare-abuz se tot amplifică.
Care ar fi oare soluția?
Evident că este aceea de a limita gândurile invazive.
In primul rând este de spus că acestea nu pot fi complet eliminate de la început. Este normal ca o persoană care a trecut printr-o situație de abuz (iar prin abuz înțeleg aici o varietate largă de situații, de la un șef nervos care țipă fără motiv la un subaltern până la violența fizică conjugală) să simtă amărăciune sau durere, proporțional cu abuzul. Dacă cineva încearcă să își impună să nu se mai gândească de loc la asta nu doar că nu va reuși, dar emoțiile negative reprimate vor clocoti undeva în interior și vor izbucni la un moment dat în mod aproape devastator. Mai mult decât atât, cum reprimarea totală nu va reuși niciodată, persoana care și-a propus așa ceva va adăuga pe lângă trauma abuzului și auto-învinovățirea că nu a fost suficient de puternică pentru a ignora situația; iată încă un motiv de reducere a stimei de sine, deci încă o portiță ce va fi exploatată de gândurile invazive.
În consecință secretul este nu să le eliminăm forțat ci să le limităm (în primă instanță) apoi să vindecăm trauma, pentru a le face să dispară de la sine.
Dar oare cum s-ar putea face asta?
In primul rând cu răbdare și fără a ne speria dacă nu reușim întotdeauna. Dacă există o intenție, chiar dacă se înregistrează și eșecuri vor fi și reușite. Este complet uman și foarte în regulă să fie așa.
Un pas important este înțelegerea mecanismului explicat mai sus. Înțelegerea cercurilor vicioase va furniza motivația necesară pentru efortul de a ieși din ele.
Alt pas este limitarea accesului ruminației. “Lasă gândurile să vină și să plece, însă nu le invita la ceai” spunea Shunryu Suzuki. E posibil ca din senin o amintire a situației traumatice să vă traverseze mintea conștientă – încercați însă să nu începeți un nou scenariu mental pornind de la ea. Orice fel de distragere a creierului e utilă, de la relaxare la diferite activități care să țină mintea ocupată.
Paradoxal, cea mai bună distragere mentală este deseori aceea oferită de a îndeplini sarcini cognitive considerate ca mai puțin plăcute: raportarea aceea amânată de câteva zile, teoremele matematice greoaie pentru examenul care se apropie, învățarea celor 100 de versuri obligatorii din vreun poet care nu vă place dar e în programă, citirea contoarelor de apă și căldură, și așa mai departe. Explicația stă în faptul că aceste sarcini, anticipate ca neplăcute, sunt mereu amânate când starea interioară e bună, în timp ce amărăciunea generată de gândurile invazive a pus deja psihicul într-o stare proastă și bariera mentală nu mai există. In plus, mai apare un mare avantaj: odată ce gândurile invazive au fost stăpânite şi mintea a revenit la o stare mai bună, sarcinile neplăcute au fost deja efectuate și dispare presiunea lor mentală.
Uneori gândurile invazive sunt prea puternice pentru ca distragerea să funcționeze de fiecare dată. Atunci o metodă bună este limitarea, conținerea lor într-un spațiu psihic determinat, pentru a nu le permite să inunde orice și oricând. O metodă care dă de multe ori roade este de a decide că într-o zi veți lăsa o “poziție în orar” pentru ruminație. Stabiliți-vă o oră de început și un timp pentru asta, la aceeași oră în fiecare zi. Dacă vă asaltează gândurile invazive, spuneți-le mental: “nu acum, acum fac altceva, reveniți vă rog începând cu ora X”. Iar dacă la ora X erați ocupat cu altceva, cu atât mai bine, să revină mâine la aceeași oră. Un astfel de “exercițiu” nici nu creează imaginea de imposibil asociată reprimării complete şi în plus vă dă dumneavoastră controlul, nu abuzatorului mental.
Un alt element important este a înțelege că în ruminație persoana invadată de gânduri de tip rememorare se vede de fiecare dată pe sine prin ochii abuzatorului – de aceea orice scenariu ar face în minte tot nu va “câștiga”. Așa că o metodă bună pentru a face să dispară treptat aceste gânduri invazive este să le contrabalansăm conținutul cu o imagine mai bună a sinelui.
Un prim loc de găsit această imagine mai bună este în ochii celorlalți din jur, alții decât abuzatorul. Gândurile invazive rezistă greu la “proba realității”. Mergând între oameni și interacționând cu ei vă veți privi în mai multe oglinzi decât cea unică oferită de cel care v-a rănit. Prin comparație veți observa cât de distorsionată este oglinda abuzatorului, așa că îi veți da din ce în ce mai puțină crezare, închizând poarta gândurilor invazive.
Al doilea, și de fapt cel mai important loc în care să privim este în noi înșine. A ne privi și calitățile, a rememora și situațiile în care am avut reușite, am dovedit că suntem puternici – aceasta este lovitura de grație pentru gândurile invazive. Poate că nu vă va reuși imediat, dar ca în orice sarcină al cărei rezultat este perceput ca aducător de satisfacție, repetarea va duce la succes. Așa că în loc să repetați auto-traumatizarea, vă invit să părăsiți cercul vicios și să vă consolidați stima de sine.
1 comentarii
FELICITĂRI