De multe ori, stând de vorbă cu oamenii din jurul meu, ajung să aflu despre dorinţa acestora de a intra într-o relaţie de cuplu. Dorinţă omenească, normală, şi care, dacă este împlinită cu succes, este o sursă de satisfacţie, de stare de bine şi de înflorire a ambilor parteneri.
Pe de altă parte, explicit sau dedus din conversaţie, am întâlnit nu de multe ori justificări ale acestei dorinţe care nu au prea multă legătură cu ceea ce ar trebui să fie o relaţie de cuplu. Ceea ce mi-a apărut în minte în aceste cazuri a fost binecunoscuta piramidă a lui Maslow.
Autorul a arătat, în 1954, că oamenii au nevoi distincte, orientate ierarhic – printre acestea, pe al treilea nivel se află cele relaţionale, de apartenenţă şi dragoste, acest nivel incluzând şi nevoia de a stabili o relaţie de cuplu armonioasă.
Pe de altă parte, Maslow a arătat şi că împlinirea acestor nevoi are loc tot ierarhic, respectiv că până când nevoile de pe un nivel inferior nu sunt satisfăcute, nu apar nevoile de pe nivelul următor.
Şi acum să mă întorc la relaţii.
Am auzit un număr de persoane care îşi doresc un partener (sau o parteneră, lucrurile sunt valabile în aceeaşi măsură pentru femei cât şi pentru bărbaţi) care “să aibă grija de ei”, care “să îi susţină material”, care să “îi ajute” (cu copiii/treburile casnice/ratele la casă şi aşa mai departe). Nevoile acestea, “traduse” în termenii sus-amintitei piramide, nu sunt nici pe departe legate de nevoia de dragoste şi apartenență, ci mai degrabă de nivelul nevoilor fiziologice, aşa cum sunt ele în societatea vestică actuală, în care nu se mai moare de foame şi frig. Pentru cei care gândesc aşa, relaţia răspunde unor nevoi mai degrabă fizice: de bani, de ajutor casnic, de asigurare că vor exista resurse necesare traiului de zi cu zi.
La un moment dat, o cunostiinţă îmi tot repeta că îşi doreşte foarte mult să “îşi găsească pe cineva”. Am întrebat ce s-ar schimba în viaţa ei dacă ar exista acea persoană, şi singurele lucruri pe care le-a menționat au fost că ar ieşi mai des în oraş, la restaurant sau teatru, şi că ar avea o garderobă mai bogată. Păi, mi-am spus eu în sinea mea, oare de ce nu îşi doreşte direct biletele la teatru şi banii de cumpăraturi (pe care probabil, cu un efort nici pe departe imposibil, ar fi putut să şi le ofere singură) şi în schimb petrece atât de mult timp şi suferă atâtea eşecuri căutând un partener de cuplu?
Poate că exemplul de mai sus (deşi real) este unul supra-simplificat, dar cât de mulţi bărbaţi nu îşi caută, după ce au rămas văduvi, o femie care să gătească şi să aibă grijă de casă, uitând complet că şi o menajeră poate îndeplini acest rol? Şi câte femei nu spun că le-ar fi bun un bărbat în casă atunci când au o problemă cu instalaţia electrică?
Bun, dar de ce ar fi asta greşit până la urmă? Este greşit pentru că într-o relaţie de cuplu care să funcţioneze este nevoie de o ajustare reciprocă a celor doi, ajustare care implică modificări ce cu uşurinţă pot fi percepute ca sacrificii frustrante în condiţiile în care nu rezultă din dragostea celor doi ci din nevoia unuia de a-şi satisface nevoile de pe primul nivel al piramidei. Ce se va petrece va fi înlocuirea unei suferinţe (aceea a lipsei de “ceva”) cu alta (aceea de a trebui să faci compromisuri neplăcute pentru a-ţi vedea nevoia satisfăcută). Paleta acestor compromisuri poate fi extrem de largă, de la lipsa de atracţie fizică (şi “supunerea” la nevoile partenerului), la lipsa de subiecte şi preocupări comune, la a trebui să iei “la pachet” obiceiuri ale partenerului care te deranjează, şi asa mai departe.
Am mai auzit alte persoane spunând că îşi doresc o persoană cu experienţă şi situaţie materială bună care să le asigure un viitor confortabil. Cu alte cuvinte nevoia lor este de securitate, nivelul următor al piramidei. Da, trăim într-o societate plină de incertitudini, mereu există riscuri, iar criza economică şi mai nou pandemia ne-au arătat că nimeni nu e ferit de catastrofe. Dar a căuta o relaţie de cuplu care să răspundă nevoii de securitate este la fel de păgubos ca şi în cazul în care cineva o caută pentru nevoi fiziologice. Pe de-o parte pentru că implică acele compromisuri de care vorbeam mai sus, pe de altă parte pentru că persoanele care caută în exterior asigurări de securitate sunt mai degrabă persoane cu structură anxioasă, iar relaţia nu le va diminua anxietatea decât pe moment – ea va scoate capul la lumină destul de rapid în alt mod, de exemplu sub forma îngrijorărilor pentru situaţia materială a partenerului.
Tot în categoria nevoii de securitate neîmplinite sunt şi persoanele care – datorită unor experienţe neplăcute trecute – văd tot ceea ce ține de posibilele relaţii de cuplu prin prisma unei unice cerinţe: “să nu sufăr”. Aceste persoane de fapt mimează angajamentul în relaţiile pe care le stabilesc, păstrând însă o distanţă psihică, o rezervă, fiind mereu preocupate de “planul B”. Ele ar avea nevoie de certitudinea unei reusite 100% garantate chiar înainte de a fi făcut primii paşi pe calea cunoaşterii unui potenţial partener. Garanţia ar trebui să fie exprimată măsurabil, iar criteriile sunt prestabilite (şi probabil imposibil de îndeplinit de cineva, oricine ar fi acela). În lipsa acestei garanţii, participarea lor la relaţie e de formă, superficială, iar relaţia se dizolvă la cel mai mic semn că lucrurile nu sunt ideale. Astfel de persoane nu trec proba primei dificultăţi în cuplu, nu participă la rezolvarea ei, nu încearcă să vadă şi punctul de vedere al celuilalt – pur şi simplu fug, dispar, pentru că aşa se protejează de suferinţă.
Până la urmă cea mai bună metodă de a-ţi împlini nevoia de securitate este de a acţiona tu însuţi şi asupra ta însăţi. Tu însuţi în sensul în care obiectiv poţi să te ajuţi (evoluând profesional, învăţând să ai grijă de propriile treburi, etc) şi asupra ta pentru a învăta să trăieşti cu un anumit grad de incertitudine, a avea încredere în tine că vei putea gestiona situatii dificile viitoare şi înţelegând că nimeni şi nimic nu poate asigura o protecţie totală împotriva vicisitudinilor inerente vieţii.
Dincolo de argumentele de mai sus, mai există unul. Să presupunem că nevoile de pe nivelurile inferioare au fost împlinite prin intermediul relaţiei de cuplu. Ce se va întâmpla în continuare este faptul că se vor manifesta nevoile de pe nivelul următor – exact cele de dragoste, de apartenentă la un cuplu funcţional. Cine se află deja într-o relaţie datorată nevoilor din primele niveluri va simţi acut nevoia de a împlini şi următorul nivel. De cele mai multe ori însă partenerul actual nu se potriveşte (deşi există şi excepții fericite, dar sunt doar excepţii). Aşa că va începe căutarea unui alt partener, de multe ori o relaţie paralelă, care să satisfacă această nevoie. Odată găsit acesta (sau aceasta) apare dilema: renunţ la fostul partener sau nu? Cum noul partener nu este ales pe baza primelor două niveluri de nevoi, este foarte posibil să nu le poată împlini, deci abandonarea relaţiei vechi în favoarea celei noi ar însemna o revenire la nevoile de la baza piramidei şi la reluarea cercului vicios. Dacă sunt păstraţii ambii parteneri, respectiv o relaţie “legală” şi una “ilicită”, atunci inerent apar tensiuni. In vechiul cuplu compromisurile trecute devin din ce în ce mai greu de suportat şi bruma de armonie care se stabilise cumva dispare, iar cu noul partener se acumulează frustrări legate de imposibilitatea de a petrece suficient timp împreună, nevoia de a te ascunde, lipsa de planuri comune … o reţetă clară a eşcului. Nici măcar a renunţa la noul partener în favoarea celui vechi nu este o soluţie (deşi social pare să fie calea acceptabilă) pentru că nevoile de pe nivelul trei rămân acolo şi vor continua să se manifeste, repetând situaţia descrisă mai sus iar şi iar.
Iată de ce invit pe cei care sunt pe cale să intre într-o relaţie, sau sunt în căutarea unui partener de cuplu potrivit, să se întrebe mai întăi “potrivit pentru ce?” şi să reflecteze serios la a-şi împlini singuri nevoile de pe primele două niveluri ale piramidei, tocmai pentru a putea apoi să înflorească într-o relaţie de cuplu armonioasă şi durabilă.
