Despre “Crăciunul e când vreau eu” și “Ţara lui Trebuie”

De câțiva ani încoace, la jumătatea lunii noiembrie cumpăr brazi în ghiveci și încep să îi împodobesc, ca anticipare a sărbătorilor de iarnă. Și de fiecare dată – de la una sau mai multe persoane cunoscute – apare replica: “e cam devreme”. Răspunsul meu, vocal sau doar în mintea mea, este de fiecare dată același: “Crăciunul e când vreau eu!”

Folosesc acest pretext pentru a vă provoca la o călătorie în “Ţara lui Trebuie” – și a modurilor de a pleca din când în când de acolo.

Dacă stăm bine să ne gândim, toată societatea umană are cetățenie în “Ţara lui Trebuie”. Trebuie să mergem la un job pentru a ne asigura traiul zilnic, trebuie să ne trezim dimineața la o anumită oră, să fim gata de a urca într-o mașină sau autobuz la un timp anume, trebuie să ne predăm lucrările la termen, trebuie să ducem copiii la școală și să le controlăm temele, trebuie să cumpărăm cele necesare traiului, trebuie să facem curățenie dar și să ne asigurăm îngrijirea personală, trebuie să plimbăm câinele, trebuie să ne oprim daca semaforul e roșu … și așa mai departe. Societatea umană funcționează pentru că toți membrii ei au căzut de acord asupra unor reguli – traduse în norme și convenții sociale sau de-a dreptul în legi juridice. Pentru a exista trebuie să ne conformăm, și cu cât ne ținem mai bine de îndeplinirea acestei serii de trebuie, cu atât mai adaptați suntem și cu atât existența noastră poate fi considerată mai de succes.

A funcționa în “Ţara lui Trebuie” este ceva ce se deprinde din copilărie: trebuie să te speli pe mâini înainte de masă, trebuie să îți pui jucăriile în coșul lor înainte de culcare, trebuie să asculți de educatoare la grădiniță, trebuie să faci cele zece rânduri de liniuțe paralele în clasa întâi, trebuie să iei examenele, trebuie să înveți engleză … Un copil care nu ar deprinde aceste “reguli ale lui trebuie” ar deveni un adult inadaptat și care ar avea doar de suferit.

Cu siguranță “Ţara lui Trebuie” este justificată – nici un fel de încercare de a ţine la un loc oamenii pe baze anarhice nu a condus la un rezultat pozitiv. Mai mult decât atât, dincolo de a se comporta conform normelor sociale, oamenii au și un proiect de viață personal, care se traduce sub forma unor planuri cu etape bine definite care, de asemenea, “trebuie” îndeplinite – pentru că altfel planul nu s-ar mai materializa.

Până acum totul pare minunat – “Ţara lui Trebuie” pare să fie atât de bună încât oamenii tind nu doar să fie  vizitatori, ci chiar să se stabilească acolo: își fac casă, își caută job, își depun economiile la băncile de acolo și își aduc familia cu ei. Cu alte cuvinte își umplu absolut fiecare colțișor al existenței cu “trebuie”.

Aici încep să se încurce lucrurile. Pentru că dincolo de a fi un membru adaptat și responsabil al societății, fiecare om este și o persoană individuală, diferită de ceilalți, cu personalitate, gânduri, emoții, abilități, nevoi și dorințe doar ale sale.

Bună parte din individualitate se poate exercita în “Ţara lui Trebuie”, prin alegerea acelui set de “trebuie” care se potrivește mai bine cu persoana. Dar uite că nu toate nevoile pot fi satisfăcute de “Ţara lui Trebuie”. Cel mai puțin apte de a fi normate sunt nevoile emoționale. “Ţara lui Trebuie” încearcă să normeze și acolo, arătând că ar trebui să fii trist la o înmormântare și vesel la o nuntă, iar doza noastră de conformism adaptiv ne face ca măcar să simulăm prezența unor astfel de emoții în anumite circumstanțe – fie şi numai pentru a nu răni emoțional pe cei din jur, chiar dacă în interiorul nostru se întâmplă să nu fim chiar acordați la situație din punct de vedere al sentimentelor resimțite.

Dacă e să vorbim despre momentele când ar trebui să simțim emoții pozitive, “Ţara lui Trebuie” ni le explică destul de clar, și le și trece în calendar, sub forma unor sărbători când ar trebui ca toată lumea să se simtă festivă, veselă, emoționată sau bucuroasă. Pentru restul timpului nu există normare, pentru că pe “Ţara lui Trebuie” nu o prea interesează daca ajungem la job veseli sau triști, entuziasmați sau dimpotrivă, la capătul puterilor emoționale: dacă ajungem la timp și ne facem treaba, e în regulă, altfel … trebuie să ne revenim suficient încât să fim eficienți.

Poate însă o persoană să nu simtă emoții decât la date precise din calendar? De obicei nu, iar a crea așteptarea că poți să reprimi manifestările emoționale până vine Revelionul, onomastica, absolvirea sau vreo altă sărbătoare din calendar se traduce de fapt prin a spune ca viața trebuie să fie plată și aridă de obicei – cu câteva excepții.

De fapt oamenii nu pot funcționa bine așa. Oamenii au o paletă emoțională foarte largă și care nu ar trebui să fie inhibată. De multe ori spun clienților mei în cabinet că dacă ar avea să plece de la mine cu un unic lucru, aș vrea să fie același pentru toţi – formarea obiceiului de a-și oferi o mică bucurie zilnică.

Replica pe care am auzit-o de multe ori a fost că așa ceva costă (bani sau timp). Venea de la oameni care obișnuiau să echivaleze “bucurie” cu o achiziție, o vacanță sau o activitate consumatoare de timp și de bani. Desigur că și acestea sunt bucurii, dar nu sunt cu siguranță singurele (și sunt absolut de acord că nimeni nu-și permite să aibă zilnic un astfel de tip de bucurie). Mai există însă acele bucurii care nu costă bani și consumă extrem de puțin timp. A te opri să privești apusul dacă ești pe drumul spre casă de la job nu ia mai mult de un minut. Dacă îți plac florile, a intra un moment într-o florărie pentru a te bucura de culori e foarte ușor. A pune o melodie și a dansa 5 minute prin casă nu costă. A desena ceva pe un colț de hârtie, dacă asta îți place, ia doar câteva minute. A-ti face un ceai parfumat și a-ti încălzi mâinile înghețate de frigul de afară costă aproape nimic. A citi două pagini dintr-o carte bună înainte de a adormi nu ia mult timp. Exemplele pot continua …

Obiceiul micii bucurii zilnice ar fi bine să intre în programul tuturor. Aceste 5 minute în care să-ți dai voie să te răsfeți făcând ceva producător de emoții pozitive reprezintă reconectarea cu sine – o scurtă călătorie afară din “Ţara lui Trebuie”, una care să ne dea voie să ne aducem aminte că suntem, fiecare în modul lui personal, oameni – adică fiecare din noi un întreg univers.

Drept care, pentru mine … Crăciunul e când vreau eu. Cu alte cuvinte e când simt eu că am de adăugat un pic de culoare în gri-ul lui noiembrie. Ca să am timp să mă bucur și de verdele brăduților, și de plăcerea alegerii ornamentelor, și de cea de a-i împodobi, și de luminițele din brad și de mirosul acelor verzi. Și da, sunt mai mulți brăduți … pentru că așa vreau eu, și pentru că asta îmi produce mie bucurie!