Multor oameni li s-a întâmplat, o dată sau de câteva ori în viață, să treacă printr-o stare fizică și psihică neobișnuită și deosebit de neplăcută: atacul de panică.
Deși manifestările exacte diferă de la o persoană la alta, simptomele fizice implică accelerarea respirației, tremurul membrelor sau a întregului corp, o senzație de durere în piept, dureri de cap sau senzația de amețeală, asociată uneori și cu greață sau dureri de stomac; acestea se instalează brusc, durata de la primele senzații până la atingerea apogeului fiind de obicei de câteva zeci de secunde. Psihologic, atacul de panică implică o teamă puternică, dar fără obiect precis, și o stare de agitație intensă, paroxistică.
Primul atac de panică suferit vreodată de o persoană reprezintă o experiență înfricoșătoare – mulți cred că au suferit, sau urmează să sufere, un infarct sau că au o boală gravă a plămânilor. Pentru alte persoane, cea mai greu de îndurat este presiunea psihologică, senzația de a fi pe cale să înnebunească, să își piardă controlul propriului eu și a propriilor comportamente.
Temerile legate de integritatea proprie (psihică sau fizică) nu fac altceva decât să întărească teama, care la rândul ei are un efect de intensificare a răspunsului fizic, și totul merge crescendo până când rezervele de energie ale organismului se epuizează, ca în urma unei arderi extrem de intense și rapide. Drept rezultat, în circa 20 de minute de la declanșare, atacul de panică dispare, lăsând în urmă o senzație de ușurare asociată cu o stare de epuizare a organismului.
In unele cazuri, odată consumat “combustibilul” atacului de panică, acesta nu mai revine. Persoana care l-a trăit este însă marcată de experiența avută și de obicei aleargă la medic pentru a-și identifica boala (bănuită drept gravă) care i-a produs seria de simptoame fizice. Cum însă atacul de panică este un eveniment strict psihologic, medicul nu va identifica nimic în neregulă, ba chiar va asigura persoana că este sănătoasă, eventual că exagerează în ceea ce privește stările prin care a trecut. Acest lucru devine la rândul său o sursă de îngrijorare, se dă de multe ori vina pe competența medicului, se caută alte păreri și cu cât nedumerirea e mai mare cu atât se adună îngrijorarea, care nu face altceva decât să crească riscul de repetare a atacului de panică. In consecință, istoricul nu se mai limitează la un singur atac de panică ci devine o serie de atacuri; dacă în final persoana se convinge că nu are vreo boală fizică, începe să se teamă de riscul unei tulburări psihice. De fapt atacurile de panică – deși sunt neplăcute – nu aduc cu sine nici un risc fizic de îmbolnăvire, cu atât mai puțin de moarte.
În plus, de obicei atacurile de panică nu sunt parte a unei patologii clinice, ele pot apare chiar și în cazul unor persoane echilibrate psihologic dar care trec prin contexte de viață extrem de stresante sau au traversat o situație traumatică. Se întâmplă frecvent ca, până la depășirea situației care le-a generat, atacurile de panică să revină periodic, uneori tulburând complet ritmul de viață al unei persoane. Astfel de manifestări sunt în continuare circumscrise limitelor normalității – se poate vorbi de tulburare de panică în sens de diagnostic clinic doar atunci când acestea sunt frecvente, apar cu regularitate pe o perioadă lungă de timp și nu mai pot fi legate de o situație anume ci de un fond de anxietate, de multe ori generalizată. In acest ultim caz un tratament farmacopeic, prescris de medicul psihiatru, poate ajuta – însă metoda ultimă pentru rezolvarea problematicii atacurilor de panică rămâne psihoterapia (de obicei ca unic mod de intervenție dar uneori și asociat cu medicație).
Există multe moduri în care se pot aborda atacurile de panică.
O primă cale de acțiune este asupra simptomelor, urmărindu-se prevenirea sau diminuarea intensității de manifestare a acestora. Un atac de panică este devastator deoarece captează tot eul, atât pe cel fizic cât și pe cel psihic. Un mod de a-l preveni, sau măcar de a nu-l lăsa să își “facă de cap” este distragerea atenției. Orice metodă care canalizează atenția în altă parte, aplicată încă de la primele semne că se pregătește declanșarea unui atac de panică, este utilă: fie că se numără cărțile din bibliotecă sau mașinile care trec pe o stradă aglomerată, fie că se numără cu voce tare de exemplu de la 1473 la 800 înapoi din 17 în 17, toate acestea sunt exemple de moduri în care psihicul poate fi ferit de invazia furtunii emoționale asociată panicii și se poate păstra (măcar parțial) controlul, conducând la diminuarea și calmarea mai rapidă a simptoamelor.
O altă metodă de distragere este și reglarea ritmului respirației, în trei timpi: inspirație, menținerea aerului în plămâni și expirația. Există mai multe tehnici care diferă prin durata (în secunde) a fiecărei etape, după schema 4-7-8, sau 3-5-3, etc – în fapt este vorba mai întâi de concentrarea atenției pe ritmul respirator (deci distragerea de la panică) și abia apoi de normalizarea debitului de aer din plămâni.
Al doilea lucru important este păstrarea calmului: atacurile de panică sunt de multe ori auto-întreținute, respectiv teama de ceea ce se întâmplă accentuează intensitatea manifestărilor. A ști despre ce este vorba, a înțelege mecanismul, a putea prevedea cum va decurge episodul și a avea prezent în minte faptul că oricât de intens ar fi atacul de panică are o durată limitată (după cca 20 minute de obicei încetează) permite așteptarea sfârșitului acestuia și dispariția suspiciunilor legate de o boală gravă psihică sau fizică.
O altă tehnică este aceea de a privi din afară atacul de panică. Acesta este înfricoșător în momentul în care este trăit în situație, respectiv în cazul în care persoana este complet imersată în seria de senzații asociate acestuia. O deprindere bună este de a privi la situație, ca și când cel care trăiește atacul de panică și-ar lăsa o parte din eul conștient să examineze desfășurarea procesului, ca și când și-ar lua notițe pentru a-l putea descrie ulterior. In acest mod angajarea în simptome și auto-accentuarea acestora se diminuează mult, iar persoana poate anticipa desfășurarea atacului de panică, inclusiv inevitabilul sfârșit al acestuia.
Dacă cele de mai sus sunt foarte utile pentru a reduce intensitatea trăirii atacurilor de panică, și sunt de aplicat pentru a le diminua dramatismul, soluția pentru eliminarea completă a acestora constă în eliminarea cauzelor care le produc.
Cauzele atacurilor de panică sunt multiple; am menționat anterior situațiile de stres și traumă dar printre cauze se pot număra (fără a fi limitate la) anxietatea, stările depresive, personalitățile cu fond depresiv, anxios sau fragil, iar uneori atacul de panică ar putea fi chiar un răspuns deprins de copil, în cazul în care se manifestă la alți membri ai familiei.
Modul prin care se elimină cauzele ce duc la atacuri de panică este psihoterapia. In procesul terapeutic vor fi deprinse mai întâi tehnici de auto-reglare emoțională, astfel încât seria de emoții care duc la un atac de panică să fie aduse sub control (de obicei înlocuind emoțiile dezadaptive și gândirea irațională cu unele adaptive) apoi se va merge la rădăcina factorilor care duc la anxietate și atacuri de panică. De obicei este vorba de răni psihice adânci, dintre care unele pot fi imediat identificate, altele au nevoie de investigații mai profunde pentru a le scoate la iveală, Urmează apoi vindecare acestor răni, lucru mai greu de realizat în afara cadrului terapeutic.
Ceea ce este însă mai rar menționat este faptul că de cele mai multe ori procesul terapeutic, chiar dacă intervenția este axată pe atacurile de panică drept obiectiv principal, va implica întotdeauna o creștere personală pe mai multe dimensiuni, o întărire a eului care va duce la claritate interioară. adaptare mărită la provocările vieții cotidiene și – în final – la o stare de bine stabilă.
