Iată că am ajuns cu prezentarea stadiilor dezvoltării psihosociale umane (începută aici) la perioada adolescenţei, perioadă în care copilul se confruntă cu o nouă sarcină de dezvoltare, respectiv aceea de construire a propriei identităţi.
O să încep prin a aduce cȃteva clarificări mai generale. In perioada sarcinii, copilul este parte din corpul mamei, şi se separă la naştere. Dar pentru psihicul neformat al copilului, această separare corporală nu este clară încă de la început – de fapt în primele luni de viaţă copilul încă se simte parte din corpul mamei, şi de aceea bebeluşii se liniştesc cȃnd sunt îmbrăţişaţi – a auzi din nou bătăile inimii mamei le dă siguranţă, iar îndepărtarea mamei creează alarma – cam aceea pe care am simţi-o noi dacă am vedea că brusc o mȃnă sau un picior ne-ar “părăsi”, ar dispărea cu totul. Copilul începe să facă diferenţa între corpul său şi al mamei cam după 12-18 luni – şi aceasta devine vizibil atunci cȃnd micuţul începe să spună “nu”, sau “fac eu”. Este de fapt modul în care el îşi afirmă (sieşi şi celorlalţi) faptul că are un corp independent şi autonom.
Pe de altă parte, la vȃrstele mici, copilul nu poate să înţeleagă faptul că de fapt şi psihicul său este diferit de cel al mamei. Cum părinţii au o mare capacitate de a influenţa copilul, acesta consideră că modul de a gȃndi şi a simţi al părinţilor este şi al lui, în condiţiile în care universul său se rezumă în special la familie. Partea bună este că astfel sunt transmise valori, obiceiuri funcţionale, cunoştinţe şi emoţii, dar şi metode de gestionare a acestora. Psihologic copiii tind să devină, în copilăria mică, o copie a părinţilor. De exemplu dacă mama este o persoană care catastrofează, copiii învaţă că în faţa unei situaţii dificile sau neprevăzute soluţia este de a intra în panică. Dacă părinţii nu îşi exprimă emoţiile, şi copiii deprind inhibiţia emoţională. Aceste copieri merg pȃnă la lucruri chiar banale, a dori să aibă ochelari ca ai mamei, a aprecia tipurile de cărţi sau filme preferate de unul din părinţi, etc.
Rezultatul este că, pȃnă pe la 12 ani, universul psihologic al copiilor este în bună măsură similar cu al părinţilor, doar că mai schematic, conform capacităţilor cognitive mai reduse. Faptul că de multe ori mamele vorbesc cu pluralul cȃnd este vorba de copii (“mergem să ne jucăm”, “facem lecţii”, “mȃncăm”) pe de-o parte exprimă o stare de fapt, dar pe de altă parte o şi întăresc. Copilul creste cu impresia că dacă lui îi este foame, atunci şi mamei îi este foame şi – prin extensie – şi celorlalţi oameni, care iniţial sunt pentru el doar nişte figuri obscure observate pe stradă.
Ei bine, undeva în jurul vȃrstei de 12 ani, copilul are suficient de multe structuri cognitive încȃt să înceapă să observe unele diferenţe – mai întȃi unele simple, cum ar fi faptul că lui îi plac alte culori de haine fată de ce preferă mama, sau alte feluri de mȃncare. Pe măsură ce creşte îşi dă seama că şi stările emoționale nu sunt neapărat aceleaşi, precum şi faptul că nici gȃndurile nu mai coincid.
Perioada aceasta, între 12 şi 18 ani (aproximativ) marchează ce-a de-a doua diferenţiere – aceea psihică. Pe scurt copilul îşi dă seama că şi universul său psihologic (cu tot ce înseamnă gȃnduri, emoţii, trăiri, preferinţe, etc) este diferit. Diferenţierea este cheia pentru acceptare şi a sinelui dar şi a celorlaţi; în lipsa ei, oamenii diferiţi sunt blamați (în timp ce inserția socială implică nu doar tolerarea diferenţelor ci şi adaptarea la acestea în relaţiile interumane).
A fi conştient că există diferenţe nu înseamnă neapărat că adolescentul ştie exact cum este el diferit. Perioada aceasta este una de căutare a răspunsului la întrebarea “cine sunt eu?”. Este perioada în care se conturează o imagine de sine, ca un sine independent. Poate că începe cu “mie îmi place matematica” deşi părinţii sunt oameni de litere, de exemplu, sau poate copilul poate spune “eu sunt bun la sport” deşi poate că părinţii sunt sedentari. Evident că sunt şi unele lucruri comune părinţilor şî copiilor, dar în această perioadă accentul nu cade pe ce e similar, ci pe ceea ce este diferit, pentru că acesta este elementul de bază în conturarea identităţii.
În această perioadă se clarifică identitatea de sex (odată cu schimbările corporale specifice pubertăţii), apar primele relaţii romantice (cu sau fără relaţii sexuale asociate), se învaţă interacţiunea cu sexul opus, dar se creionează şi identitatea cognitiv-profesională (ce îmi place, la ce sunt bun, ce cale aş dori să aleg pentru studiu): dacă la 5 ani un copil poate spune liniştit că el vrea să se facă “rege” sau “delfin”, acum adolescentul îşi spune că şi-ar dori să fie medic, sau sportiv, sau profesor – însă deja îşi poate reprezenta destul de bine ce înseamnă o astfel de profesie şi începe deja să acorde o mai mare atenţie domeniului de studiu care l-ar ajuta să pună asta în practică. Tot acum se deprind, prin experienţă proprie, interacţiunile sociale importante – adolescentul începe să înveţe şi cum să se comporte într-o sală de concert, dar şi într-un club sau la o întȃlnire romantică.
Rezultatul este unul de adaptare la societate: Erikson numeşte virtutea asociată fidelitate – nu e vorba de fidelitatea în sensul romantic, ci de fidelizarea către regulile societăţii, dezvoltarea capacităţii de a se accepta pe sine şi pe ceilalţi, identificarea locului pe care adolescentul ar dori să îl ocupe în lume.
Procesul este unul destul de plin de “dureri ale facerii” – e vorba de perioada cunoscută drept “criza de originalitate a adolescenţei”, în care de multe ori copilul face unele lucruri exagerate (de la un machiaj prea strident la fete la o agresivitate puternică a băieţilor, ca să dau doar două exemple simple). În căutarea propriei identități, copilul doreşte îndepărtarea de părinţi, vrea să iasă cu prietenii şi colegii, să întȃrzie seara, încearcă diferite noi activităţi, dȃnd mult de furcă părinţilor, care au de navigat o line foarte fină între datoria de a-i proteja de excesele dăunătoare (cum ar fi consumul de alcool sau de droguri sau începerea prematură a vieţii sexuale) şi necesitatea de a le lăsa suficient spaţiu pentru a se contura pe ei înşişi.
Din păcate am întȃlnit destui părinţi care nu reuşesc să echilibreze aceste două imperative.
Pe de-o parte sunt părinţii dezinteresaţi – în special cei absenţi emoţional, Evident că în acest proces, care este esenţialmente unul de încercare şi eroare, adolescenţii fac şi multe greşeli. Acestea aduc suferinţă, iar părinţii care, în loc să discute aceasta în mod suportiv, recurg la “aşa îţi trebuie, eu ţi-am zis sa nu faci asta, aşa că vei fi pedepsit(ă) şi data viitoare nu mai mergi la nici o petrecere, pentru ca acolo iar o să bei prea mult alcool/o să ai o fustă prea scurtă şi se vor lua golanii de tine”, etc.), vor creşte copii care fie devin rebeli (dacă oricum nu primesc nici o îndrumare ci doar pedepse, de ce nu ar face ce îi taie capul, ascunzȃnd asta părinţilor, pe cȃt posibil) fie extrem de vulnerabili, cu o stimă de sine scăzută şi extrem de anxioşi.
Mai există şi părinţi care povestesc, foarte mȃndri: “ce criză de adolescenţă, copilul meu nu a avut aşa ceva, nu mi-a ieşit din cuvânt, a fost cuminte, cum adică să iasă cu colegii, să facă tot felul de prostii … nuuuu, copilul meu a stat acasă şi a învăţat”. Da, a învăţat, dar … nu s-a diferenţiat. Nu a aflat cine este el, aşa că va merge în continuare cu ideea că ce cred părinţii este egal cu ce crede el. Aceşti copii rămȃn doar marionete, ei vor alege liceul dorit de părinţi, facultatea pe care o preferă părinţii, vor fi izolaţi social şi nu vor avea subiecte comune cu cei de vȃrsta lor, şi mai ales vor considera că ceea ce simt ei (de fapt părinţii) este ceea ce simte toată lumea. Lipsa de diferenţiere duce la incapacitatea de a stabili graniţe între “eu” şi “ceilalţi” (mai multe despre asta aici ), la relaţii de tip fuzional între copii şi părinţi şi ulterior la incapacitatea copilului, devenit între timp tȃnăr adult, de a decide pentru sine. Culmea e că acei părinţi care au dirijat pȃnă la detaliu viaţa adolescentului, la un moment dat chiar au pretenţia ca acesta să se comporte ca un adult responsabil. Care adult, cȃnd niciodată copilului nu i s-a dat posibilitatea să încerce singur diferite lucruri şi să vadă dacă i se potrivesc sau nu, şi nici nu a fost lăsat să se confrunte cu situaţii mai dificile, ca să vadă în ce măsură le poate gestiona?
La fel de rău este pentru adolescentul neglijat: acesta se confruntă cu prea multe şi nu are îndrumare pentru găsirea de soluţii funcţionale – va găsi unele, dar de multe ori acestea nu sunt cele mai bune, iar riscul de a crede despre sine că nu este în stare de nimic este la fel de mare ca şi pentru cel care nu a avut ocazia să aibă aceste experienţe.
Dragi părinţi, deşi este extrem de dificil, încercaţi să păstrați echilibrul între a feri adolescentul de pericole majore şi a-i da spaţiu să devină el însuşi. Da, poate că voi ştiţi mai bine, dar ştiţi pentru voi, nu pentru el. Cum nu puteţi învăţa limba engleză în locul lui, deşi voi poate ştiţi să învățați mai bine, tot aşa nu puteţi să îi transferați copilului experienţele dvs. Pentru că este vorba de un alt univers psihic, de o altă persoană, iar această persoană se conturează in perioada adolescenţei.
Ratarea sarcinii de dezvoltare specifice acestei perioade duce la confuzie de rol: adolescentul (fie neglijat, fie supra-manageriat) nu ştie cine este el. Unii pot adopta identităţi negative (uneori chiar pentru a-şi pedepsi părinţii), alţii rămȃn în continuare prelungiri ale acestora, cu dorinţele şi nevoile personale reprimate şi cu dezvoltarea întȃrziată. Genul de oameni pe care la 40 de ani îi întreabă mama de trei ori pe zi dacă au mȃncat şi dacă au făcut curătenie. Ba chiar părintii se plȃng că dacă nu ar fi ei să le spună ce să facă, aceştia nu ar fi în stare de nimic. Probabil aşa şi este, dar oare au avut vreodată ocazia să decidă singuri?
Ce are de făcut un adult aflat în confuzie de rol? Evident, să se clarifice cu sine, mai bine mai tȃrziu decȃt niciodată. Da, este mai greu să începi criza de originalitate la 30 sau la 40 de ani, dar conturarea identităţii se face prin experienţă personală. Nu va ieşi din prima încercare, cum de fapt nici pentru adolescenţi nu se întȃmplă, dar e nevoie de aceste clarificări pentru o viaţă funcţională. In caz contrar se acumulează frustrări, apare regretul oportunităților ratate, iar viaţa “copilului cuminte”, transformat în “adult cuminte” nu este nici pe departe una fericită.
Ce ar fi de ştiut pentru tineri este că sarcina de dezvoltare este a lor; a lor şi nu a părinţilor. In cazurile fericite, părinţii sprijină şi încurajează dezvoltarea identităţii. In celelalte cazuri este inutil a te plânge de rigiditatea sau dezinteresul parental: pur şi simplu iei taurul de coarne şi te lupți cu el, taurul fiind lumea în care vrei să te încadrezi, dacă îţi dorești o viaţă funcţională. Lupta este mai grea fără cooperarea părinţilor, dar tot a adolescentului (sau a tânărului, dacă procesul nu s-a realizat la timp) este. E greu şi există multă nesiguranţa, dar pȃnă nu te confrunţi personal cu viaţa nu poţi afla nici cine eşti nici ce doreşti şî nici nu poţi stabili relaţii funcţionale cu cei din jur. Iar dacă pentru întȃrzieri în dezvoltare în primele patru stadii, responsabilitatea aparţine părinţilor, de data aceasta nu ei sunt factorul primordial ci … tu însuți.