Iată că se împlineşte mai bine de un an de la primele măsuri de combatere a pandemiei; nu doar că s-a scurs atât de mult timp de când funcţionarea normală a societăţii a fost puternic perturbată, dar, mai mult decât atât, nu prea se văd semne că lucrurile s-ar îmbunătăţi, ba chiar dimpotrivă – autorităţile dau semnale din ce în ce mai precise că este foarte posibil ca restricţiile să fie în curând înăsprite.
Pe acest fond obiectiv, deloc plăcut, practic toată lumea a resimţit, la un moment sau altul, stări de teamă: pentru sănătatea proprie sau a celor dragi, pentru securitatea zilei de mâine, pentru incapacitatea de a se adapta transformărilor care au devenit peste noapte necesare, şi aşa mai departe. Existenţa unor astfel de stări de îngrijorare este normală; pe de altă parte, pentru unii oameni temerile s-au acumulat, au devenit un fel de umbră personală, care îi însoţeşte moment de moment. De la un punct încolo, aceste temeri nu mai sunt legate de o situaţie reală anume, spaima s-a generalizat şi a devenit ceea ce în psihologie se numeşte anxietate: o situaţie de permanentă apăsare, de teamă nediferenţiată, de perpetuă anticipare a unei posibile catastrofe. In directă legătură cu aceste temeri apar şi alte manifestări: incapacitatea de a dormi sau a se odihni în vreun fel, reducerea capacităţii de concentrare, o stare de agitaţie organică, stări de rău somatic sau chiar atacuri de panică mai mult sau mai puţin frecvente.
Da, traversăm o perioadă care predispune la anxietate. Da, este practic imposibil să eliminăm complet temerile, pentru că incertitudinea este cuvântul de ordine pentru aceste momente.
Pe de altă parte, a ne lăsa cuprinşi de anxietate, a îi permite să ne “inunde”, să ne coloreze fiecare moment al vieţii este cât se poate de dăunător.
Bine-bine, se vor gândi unii dintre cei care citesc, îţi e uşor să teoretizezi, dar în cazul meu motivele de teamă sunt foarte serioase! Perfect de acord, departe de mine ideea de a minimaliza riscurile de toate felurile la care suntem expuşi toţi – fie ele de natură medicală, economică sau socială.
Dar … atenţie: faptul că cineva îşi face griji perpetuu nu reduce în nici un fel riscul. Unele riscuri nu pot fi deloc reduse iar altele pot fi diminuate prin ceea ce face o persoană, nicidecum prin faptul că tot timpul se teme.
De fapt anxietatea nu face decât să reducă eficacitatea unei persoane în raport cu problemele cu care s-ar putea confrunta; de multe ori concentrarea asupra unei temeri are o componentă de paralizare a acţiunii, şi în orice caz oboseala asociată cu spaima perpetuă va reduce mult capacitatea de mobilizare care ar fi necesară pentru a gestiona o criza, atunci când aceasta apare.
Dar se poate oare face ceva pentru a diminua anxietatea?
Da, se pot face o mulţime de lucruri, o să pun câteva din ele în continuare.
Raţionalizarea:
Mai întâi, când vă simţiţi cuprinşi de panică, luaţi o foaie de hârtie şi scrieţi explicit de ce vă temeţi. E nevoie să fie scris, şi nu mental, pentru că mintea umană funcţionează în procesare paralelă, cu alte cuvinte toate temerile sunt prezente în minte în acelaşi timp şi într-o formă puţin diferenţiată. A le scrie obligă la deplasarea din emoţional în raţional şi la exprimarea secvenţială, idee cu idee. Metaforc vorbind, acesta este momentul când facem cunoştinţă cu monştrii care ne bântuie.
In al doilea rând încercaţi să asociaţi fiecărei temeri din listă o probabilitate de a se petrece. Este un fel de a cere monstrului actul de identitate, de a vedea dacă e chiar unul din vecinii noştri sau nu cumva este un vizitator din ţări îndepartate, care nu prea are ce căuta pe la noi.
In al treilea rând decideţi dacă aveţi vreun control asupra situaţiei de care vă este teamă. Unele dintre ele sunt complet în afara controlului propriu, altele depind măcar într-o anumită măsură de ceea ce facem noi. Cu alte cuvinte îl întrebăm pe monstru dacă poate fi sau nu dresat.
Mai departe, ei bine, depinde de ce ne răspunde monstrul:
- Dacă situaţia nu se află sub controlul nostru, cel mai bun lucru este să punem pe hârtie consecinţele cele mai grave şi să ne imaginăm o soluţie pentru a ne descurca în cazul în care chiar se va petrece. Ajută la asta să ne amintim de situaţii dificile pe care le-am traversat anterior cu succes, de persoane care ne pot sprijini în caz de dificultate, de lucruri noi pe care le ştim sau le putem face în comparaţie cu perioadele din trecut – cu alte cuvinte ne facem o listă şi cu resursele de care dispunem pentru a traversa situaţiile dificile. In felul asta, metaforic vorbind, ne adunăm materiale pentru a îngrădi monstrul, în caz că ne intră în curte şi ameninţă să ne distrugă lucrurile.
- Dacă situaţia de care ne temem poate fi – în parte sau în totalitate – prevenită, atunci hai să punem pe hârtie ce putem face noi pentru a o preveni. Acele lucruri concrete (dresarea monstrului) merită energia noastră – anxietatea nu.
La sfârşitul acestui exercitiu veţi avea cel puţin două avantaje: pe de-o parte aţi adus la dimensiuni realiste temerile anxioase şi pe de altă parte aveţi atât o listă de resurse cât şi una de acţiune, în caz că este nevoie să fie făcut ceva pentru a ţine la distanţă o situaţie neplăcută.
Distragerea: odată ce aţi discutat cu monstrul şi v-aţi lămurit ce e cu el, îl puteţi pune la colţ. Cu alte cuvinte să îi refuzaţi timpul vostru, care timp e preţios şi merită folosit în alte moduri mai constructive. Dacă simţiţi că monstrul vă dă târcoale, spune-ţi-i mental: am stat deja de vorba cu tine, nu mai ai să îmi spui nimic nou, am alceva mai bun de făcut. In loc să îi daţi spaţiu în mintea dvs, mai bine apucaţi-vă să faceţi orice fel de activitate care ştiţi că vă poate mobiliza suficient atenţia încât să nu mai fie loc de anxietate. Poate fi vorba fie de o activitate intelectuală intensă fie de activităţi plăcute. La limită, până vă obişnuiţi cu tehnicile de distragere, se pot aplica unele simple, de exemplu număraţi cu voce tare de la 9347 la 8256 înapoi din 23 în 23!
Decuplarea de la spaime. In psihologie acest lucru se cheamă a privi la situaţie în loc de a fi în situaţie. Incercaţi – în loc de a trăi anxietatea – să vă vedeţi din pozitia unui “povestitor“: să vă descrieţi dintr-o perspectivă exterioară, de tipul “acum X iar se gândeşte că se va întâmpla ceva rău, i se accelerează respiraţia, simte o greutate pe piept, îi tremură genunchii …“. În acest fel veţi separa anxietatea de persoana proprie, o veţi vedea ca pe ceva ce vi se întâmplă, nu ca pe ceva ce sunteţi (cam cum procedaţi cu o răceală uzuală, când – deşi nu vă simţiţi grozav – ştiţi că este doar ceva de moment şi că la un moment dat va trece; în plus aveţi şi “medicamentele“ în lista de la punctul 1!)
Relaxarea. Nimic nu poate fi mai bun pentru a diminua anxietatea decât a găsi un minim de timp zilnic în care să existe o decuplare completă de la spaime. Că folosiţi tehnici de meditaţie, că ascultaţi muzică de relaxare sau că vă găsiţi echilibrul în exerciţii fizice sau activităţi artistice, nu omiteţi acest scurt timp de odihnă mentală zilnică.
Umorul. După mine, când s-a spus povestea despre cutia Pandorei, autorii au uitat de însoţitorul cel mai preţios al speranţei, şi anume capacitatea de a râde de spaime. Accesul larg la media, care este şi sursa unor gânduri anxiogene, poate fi, de asemenea, o sursă preţioasă de umor. Sunt destule site-uri şi postări individuale care chiar pot ajuta la a vedea şi latura hilară a unor spaime. Plus că un pic de veselie nu strică niciodată!
Evident că cele de mai sus nu sunt singurele metode de a ţine în frâu anxietatea. Ba chiar, ca sursă de distragere, vă invit chiar pe voi să mai adăugaţi puncte pe lista de mai sus !
