Iată că am ajuns la sfârşitul seriei de “pastile” care descriu etapele doliului relaţional (serie începută aici).
Cel (sau cea) care a fost părăsit pe neaşteptate a trecut printr-o serie de etape, de multe ori contradictorii, extrem de stresante şi încărcate de suferinţă; ca urmare, spre sfârşitul perioadei traversate, s-a adâncit într-o stare de deprimare, oarecum nemotivată, dar persistentă. Până când … într-o bună dimineaţă se trezeşte altfel. Apăsarea simţită în fiecare zi nu mai e acolo, durerea, surdă sau acută, nu se mai simte, ziua nu mai începe cu acel apăsător “bună dimineaţa, Tristeţe”.
Este momentul în care se intră în ultima etapă a doliului relaţional, de fapt în prima etapă a noii vieţi a celui care a depăşit stadiul de doliu şi este gata pentru un viitor personal, independent de fosta relaţie.
Etapa a 7-a: Reconstrucţia
In acea dimineaţă de care pomeneam mai sus, persoana se trezeşte cu chef de viaţă, ba chiar se şi întreabă: “Oare de ce oi fi suferit eu atât?”, “De ce am pierdut atât de mult timp plângând după ceva care acum pare să nu mai aibă impact asupra mea?”.
Nu, nu s-a pierdut timp şi da, suferinţa a fost reală şi justificată – pentru că esenţa umanităţii este să poţi iubi şi să suferi când persoana iubită dispare. Dar, dincolo de acest aspect, toate etapele parcurse anterior au avut un rol în reconfigurarea persoanei, în reinventarea sa: persoana care a traversat cu succes etapele doliului nu doar că a făcut paşi importanţi la nivel obiectiv (a reuşit să îşi organizeze un spaţiu personal, un mod de viaţă independent, şi-a ajustat traiul de zi cu zi şi planurile de viitor la noua sa situaţie) dar a şi crescut la nivel subiectiv – iar acest ultim aspect este cel mai important.
Reconstrucţia subiectivă implică recăpătarea stimei de sine, a încrederii în forţele proprii, autonomie personală şi formarea unei imagini de sine realiste, cea a unei persoane puternice şi indpendente.
Fosta relaţie a fost integrată, în sensul că şi existenţa şi încetarea ei au devenit parte a istoriei personale, că cel în cauză poate să o privească obiectiv, cu bune şi cu rele, şi se poate despărţi de ea pentru că toate conflictele au fost închise.
Poate că această “încheiere” merită chiar o “oficializare” – un ritual de trecere prin care să se marcheze finalul doliului. Că este unul în doi (de multe ori greu de realizat, dar câteodată foştii parteneri pot ajunge la un nivel de maturitate la care să facă pace între ei, să aibă o discuţie onestă asupra trecutului) sau că este un ritual personal (putând lua orice formă, de la a scrie o scrisoare de adio până la a trece în revistă istoria relaţiei sau a “îngropa” simbolic o dovadă a relaţiei), un astfel de ritual poate fi extrem de util pentru a marca integrarea doliului şi depăşirea lui.
Acum persoana este gata pentru o viaţă complet autonomă, pentru planuri proprii, pentru o dezvoltare pe o cale aleasă ca fiind cea mai bună pentru sine. De asemeni este gata şi pentru a forma o nouă relaţie de cuplu pe baze solide şi sănătoase psihologic. Că acest lucru se va întâmpla sau nu, şi când se va întâmpla, asta depinde de un amestec de factori, o parte ţinând de jocul întâmplării şi o parte de personalitatea proprie, cea care dictează opţiunile de viitor; cert este însă că, dacă se întâmplă, există toate premisele ca noua relaţie de cuplu să fie una reuşită.
Poate aţi remarcat că m-am ferit să pomenesc despre noi relaţii de cuplu când am descris etapele anterioare. Fără a fi categorică în vreun fel – pentru că evantaiul de personalităţi umane dar şi extrem de variatele situaţii contextuale lasă loc pentru rezultate de orice tip – aş îndrăzni să spun că relaţiile noi stabilite în perioada doliului nu au prea multe şanse de succes.
Din păcate, expresia “cui pe cui se scoate” nu prea funcţioneaza în relaţiile de cuplu. Cel care este în suferinţă după eşuarea unei relaţii va avea dificultăţi să funcţioneze într-o relaţie noua, şi asta din mai multe motive:
- Relaţia nouă ar fi considerată ca un înlocuitor al celei vechi; aşteptările de la noul partener de cuplu ar fi similare cu cele din trecut, fără a fi clar că noul partener e o persoană diferită. Comparaţia perpetuă cu celălalt partenener şi cu cealaltă relaţie, făcută conştient sau inconştient, va mina noul cuplu.
- Uneori se intră într-o nouă relaţie fie pentru a-i atrage atenţia fostului partener fie pentru a-l răni pe acesta (de multe ori aceste motive rămânănd la nivel inconştient): în acest context, oricum persoana nu participă cu adevărat la noua relaţie ci este profund ancorată în cea veche. Relaţia nouă, oricât de bună ar fi, nu are decât un rol marginal şi va fi abandonată deîndată ce fostul partener îşi pierde importanţa.
- Multe din relaţiile stabilite prematur sunt încărcate de suspiciune. Partenerul îndoliat a fost deja rănit, iar teama de a suferi din nou îl împiedică să vadă lucrurile bune. Poate că noul partener are şi el defectele lui, dar nu vor fi văzute acestea ci acelea care trimit la tarele fostului. Relaţia nouă nu este una în doi, ci în trei, cu fantoma vechiului partener mereu prezentă.
- In multe cazuri, intrarea într-o nouă relaţie urmăreşte cresterea stimei de sine, care însă nu este susţinută din interior. Este ca şi când persoana ar spune: “iubeşte-mă tu, pentru că eu nu mă pot iubi”, “apreciază-mă tu, pentru că eu nu mă pot aprecia”, “ajută-mă tu, pentru că eu nu mă pot ajuta”. Dintr-odată, responsabilitatea reconstrucţiei este mutată de la persoana îndoliată la noul partener. Pe lângă faptul că acest lucru este profund incorect faţă de celălalt, asta nici nu aduce vindecare – pentru că singura sursă de vindecare vine din sinele propriu.
- Dacă noua relaţie este stabilită pe fondul fricii de viitor şi senzaţiei incapacităţii proprii de gestionare a vieţii, este posibil să se intre în relaţii cu grad mare de compromis (a accepta un partener nepotrivit doar pentru că are mai mulţi bani, are o casă, ştie să gătească, poate avea grijă de un copil minor, etc). Toate nepotrivirile vor fi evidente, impresia de sacrificiu pentru un scop va fi mereu în prim plan şi nu va face decât să aducă frustrare şi deprimare.
Cel mai problematic lucru cu relaţiile premature este însă nu faptul că au o mare probabilitate de a eşua, ci că o nouă ratare nu face decât să accentueze problemele vechi, sa reducă şi mai mult stima de sine şi să facă procesul doliului mai lung şi mai dureros (sau să adauge doliu după doliu).
Din această cauză, poate că unul dintre cele mai păguboase sfaturi primite din exterior în perioada doliului relațional este acela de “a-ţi găsi pe cineva”, în sensul de a căuta activ o relaţie, de orice fel ar fi ea, pentru “a intra în rândul lumii”, pentru “a avea cineva grija de tine”, pentru “a nu rămâne singur la bătrânete”, şi lista de argumente poate continua. Nu, o relaţie sănătoasă nu se încheie pentru vreunul din motivele anterior enumerate.
O relaţie sănătoasă, aducătoare de satisfacţii, se bazează pe capacitatea celor doi de a scoate la iveală ceea ce este mai bun şi mai frumos în celălalt, pe dorinţa lor de a petrece timp împreună (la nivel fizic dar şi sufletesc), pe dorinţa de a participa la un proiect de viaţă comun, care să împlinească nevoile ambilor dar şi la care ambii să contribuie în egală măsură.
Pentru multe persoane, stabilirea unei noi relaţii apare în mod natural în etapa de reconstrucţie; pentru unii se poate lăsa aşteptată, iar alţii pot decide pentru optiunea de viaţă în afara unui cuplu. Toate variantele sunt la fel de bune, pentru că o persoană autonomă va fi autonomă şi singură şi în cuplu, iar societatea actuală lasă loc pentru înflorirea personală în toate situaţiile. Important e ca persoana să se simtă bine cu sine şi cu lumea.
Refererinţe: etapele doliului relaţional au fost adaptate după Simonič, B. (2014). Coping with divorce and relational family therapy. In Family Forum (No. 4, pp. 203-222). Uniwersytet Opolski.
