Fiecare dintre noi poate să îşi amintească unele momente din viaţă în care a acţionat impulsiv – fie că a cumpărat un obiect care ulterior nu şi-a găsit utilitatea, fie că a mȃncat sau a băut prea mult şi ulterior a suferit de rău fizic, fie că uneori a vorbit fără să gȃndească şi asta i-a adus consecinţe neplăcute, fie că a fost nerăbdător sau prea dur cu copilul şi ulterior a regretat, şi aşa mai departe.
Există în fiecare dintre noi o astfel de componentă impulsivă. Uneori este benefică, mai aduce în viaţă un pic de sare şi piper, ca atunci cȃnd am decis să ieşim undeva pe neaşteptate sau am făcut o achiziţie pur şi simplu pentru plăcerea proprie, dincolo de unele restricţii bugetare. Dacă asta se întȃmplă din cȃnd în cȃnd şi nu duce la consecinţe pe termen lung, este în regulă. Ba chiar, în anumite cazuri, acțiunile bazate “pe impuls” sunt de fapt bazate pe intuiție, care are la bază o serie de argumente logice şi o doză bună de autocunoaştere, dar care nu sunt conştientizate explicit – în aceste cazuri poate fi vorba de decizii majore în viaţă luate aparent “din impuls” dar care nu sunt regretate niciodată.
Pe de altă parte există persoane care suferă din cauza prea desei inabilităţi de a rezista acţiunilor impulsive. La limita extremă apar tulburările clinice de control al impulsurilor, de tipul cleptomaniei, piromaniei, dependenţei de jocuri de noroc, sexului compulsiv (şi neprotejat), exploziilor emoţionale necontrolate şi violente repetate, manifestări care ţin de patologie şi care sunt în mare măsură sancţionate şi legal.
Postarea de faţă nu se referă la aceste cazuri extreme, care necesită ajutor specializat, atȃt psihiatric cȃt şi psihologic; eu doresc să vorbesc despre acele situaţii cu care se confruntă persoanele sănătoase clinic dar care au dificultăţi în controlul unor acţiuni detrimentale: fie că e vorba de a nu putea respecta o dietă, fie de a cheltui prea mult, fie de a se certa cam cu toată lumea, fie a nu se putea concentra pe o sarcină pentru că nu pot rezista tentaţiei unor activităţi paralele disruptive, etc.
De multe ori controlul deficitar al impulsurilor este asociat cu ADHD, sau cu anumite tipuri de personalitatăţi, cele ce au la bază variaţii mari ale stărilor emoţionale (de tip borderline sau bipolar). De asemenea manifestările de acest tip pot fi asociate şi cu perioade de stres major, oboseală cronică sau cu situaţiile anxiogene. Cum nimeni nu e ferit toată viaţa de aceste lucruri, probabil că fiecare ajunge, la un moment dat, să se lupte cu astfel de dificultăţi.
Acestea fiind zise, cum se poate obţine un anumit nivel de control al impulsurilor?
Primul lucru de reţinut este că auto-controlul este o resursă finită. Fiecare persoană are un rezervor mai mic sau mai mare de autocontrol, în funcție de tipul de personalitate, dar şi de cât de mult a exersat acest “muşchi”, dar rezervorul are oricum o capacitate finită. Plecăm la începutul zilei cu o rezervă mai mare de autocontrol pe care îl cheltuim treptat, iar spre sfȃrşitul zilei nu mai rămȃn foarte multe resurse – aşa se explică de ce şi mȃncatul compulsiv, şi cumpărăturile nenecesare se întȃmplă cam pe sfȃrşitul unei zile, şi de ce – dacă e să ne enervăm – tot cam atunci apar exploziile emoţionale. A şti asta ne ajută, pe de-o parte, să fim mai atenţi la acţiunile necontrolate atunci cȃnd se acumulează o doză mai mare de oboseală sau de stres, şi pe de altă parte ne avertizează să nu ne propunem să începem programe de schimbare majoră a stilului de viaţă în perioadele extrem de încărcate.
Odată ce am stabilit acest lucru, e bine să ne identificăm acţiunile impulsive cele mai detrimentale, şi pe acestea să încercăm să le contracarăm cu prioritate. Dacă tindem să explodăm emoţional, ar fi bine să căutăm să nu avem aceste descărcări în prezenta copilului, dacă e vorba de angajarea în comportamente de risc ar fi bine să facem o listă cu ce este inacceptabil – de exemplu agresivitatea extremă în trafic, care poate duce la accidente cu consecinţe catastrofale.
Alt element important este identificarea declanşatorilor pentru comportamentele impulsive: uneori este vorba de declanşatori interni (anxietate, stres, oboseală) alteori de declanşatori externi (a trece printr-un centru comercial, a fi în compania unor persoane care au acelaşi tip de comportamente, a trece pe lȃngă vitrinele cofetăriilor sau pe lȃngă un loc cu echipamente de jocuri de noroc, etc).
In cazul în care declanşatorii sunt externi, eliminarea fizică a acestora este de multe ori posibilă – fie că ne schimbăm drumul spre casă încȃt să nu mai treacă pe lȃngă acel magazin sau supermarket în care ne facem de lucru de obicei, fie prin a evita persoanele care ne “trag” spre comportamente impulsive, fie prin a nu ne pune în situaţia de a interacţiona cu persoane dificile cȃnd suntem obosiţi (amȃnȃnd dialogul pentru dimineaţa zilei următoare, cȃnd ne-am refăcut prin odihnă rezervorul de autocontrol), etc.
În cazul declanşatorilor interni, metodele de utilizat sunt cele bazate pe lucrul cu sine.
O primă metodă pornește de la ideea că un impuls este o dorinţă bruscă şi necontrolată de a avea un comportament, dar care dispare de multe ori la fel de rapid cum a apărut. În consecinţă, introducerea voită a unui interval de timp între manifestarea impulsului şi punerea lui în practică de multe ori duce la stingerea nevoii. În cazul curelor de slăbire “regula celor 10 minute” (descrisă aici, împreună cu alte tehnici) funcţionează în foarte multe cazuri, chiar dacă nu în toate. Dacă e vorba de cumpărături necontrolate, a ieşi din magazin şi a sta puţin în aer liber înainte de a reveni spre a cumpăra de obicei reduce impulsul de depăşire a bugetului. La fel imposibilitatea de a face achiziţia din motive “tehnice” (cardul de credit lăsat cu bună ştiinţă acasă) introduce o acţiune de făcut preliminară celei impulsive (a reveni acasă pentru a lua cardul) – de obicei impulsul se stinge între timp. Dacă tendinţa este de a vorbi prea mult, sau prea agresiv, de exemplu într-o întrunire de la job, atunci a-ţi scrie ideile pe hȃrtie, urmȃnd să le expui ulterior pe cele care mai par a avea sens după ce sunt recitite, va aduce mai puţină tensiune în relaţiile cu colegii.
O metodă general valabilă este aceea de a deprinde obiceiuri de tipul: “opreşte-te, evaluează şi apoi acţionează”. O astfel de oprire permite şi identificarea declanşatorilor, şi investigarea consecinţelor gestului impulsiv, şi punerea unor limite.
Dacă descoperiţi că tendinţa dvs. de acţiune impulsivă se asociază cu anumite situaţii sau momente ale zilei, veţi vedea că aceste comportamente au rolul de a reduce o tensiune interioară resimţită. Ceea ce e de făcut este de a găsi comportamente alternative, dar nedetrimentale, respectiv comportamente care să transmită psihicului “îţi recunosc şi validez starea de tensiune datorată oboselii, stresului, anxietăţii, dar aleg să îţi dau voie să te detensionezi printr-o altă acţiune de tip auto-răsfăţ, dar care ulterior să nu mă facă să am regrete”.
Mai funcţionează şi apelul la obiective mai mari dar extrem de plăcute: dacă nu cheltuiesc acum prea mult atunci voi putea merge într-un week-end undeva la munte, dacă nu mănȃnc acum prăjitura asta voi arăta bine la petrecerea de săptămȃna viitoare, dacă nu mă cert acum cu colegul de birou nu o să mai am mȃine o atmosferă neplăcută la job, etc.
Dacă este vorba de anxietate ca declanşator, atunci sunt de adresat cauzele anxietăţii – întărirea stimei de sine, consolidarea încrederii în capacităţile proprii, înţelegerea faptului că anxietatea este o îngrijorare exacerbată dar fără cauze reale, toate acestea sunt soluţii mai bune decȃt reducerea de moment a tensiunii emoţionale printr-un comportament impulsiv, nu de alta dar consecinţele acestuia vor fi ulterior resimţite şi vor duce la creşterea anxietăţii.
În plus, este bine să înţelegem că avem nevoie de odihnă, de grijă de sine, de un regim de viaţă echilibrat, dar şi de blȃndeţe cu sine. Abordarea controlului impulsurilor implică şi un anume grad de auto-înţelegere: avem de ştiut că nu întotdeauna le putem rezista, dar că e important să le rezistăm acelora care sunt în mod special auto-destructive, chiar dacă ne dăm voie din cȃnd în cȃnd să mai avem cȃte o alunecare, în zone cu risc redus.
Ar mai fi de spus şi că nu toate tipurile de acţuni bazate de impuls sunt dăunătoare. Impulsivitatea poate fi canalizată şi spre lucruri bune: uneori putem avea impulsul de a ajuta o persoană pe care o vedem în nevoie, alteori impulsul ne poate duce spre a oferi un moment plăcut sau un zȃmbet celor din jur. Pentru persoanele înclinate spre a acţiona impulsiv, a-şi canaliza impulsul în sens pozitiv poate fi uneori o idee la fel de bună ca şi cea de a controla tendinţa de acţiune rapidă şi necontrolată.
În final este de menţionat că dobȃndirea aptitudinilor de control a impulsurilor nu este ceva ce apare peste noapte: este nevoie de persistenţă, şi mai ales persoana aflată în luptă cu comportamentele impulsive are nevoie să nu renunţe după primul eşec, ci să îşi spună “voi încerca din nou, de cȃte ori e nevoie pentru a reuşi, apoi voi încerca să reuşesc din ce în ce mai des”.
