Continui descrierea etapelor doliului unei relaţii, prin prisma celui mai drastic caz din punct de vedere al suferinţei – cel al persoanelor care au fost anunţate, pe neaşteptate, de decizia partenerului de a părăsi cuplul. Fie că cei părăsiţi sunt bărbaţi sau femei, toţi traveresază un număr de etape, similare cu cele ale unui doliu după un deces. Am vorbit anterior despre primele două, şocul şi negarea. Înainte de a trece la descrierea celei de-a treia etape doresc însă să reamintesc câteva elemente importante, şi anume:
- că aceste etape sunt parcurse de ambii parteneri care trec printr-o ruptură a relaţiei, dar nu în acelaşi timp şi nu cu aceeaşi intensitate;
- că nivelul suferinţei depinde de mulţi factori, printre care (dar nu numai) sunt durata relaţiei, calitatea relaţiei, structura de personalitate a partenerilor, contextul de viată. Pe de altă parte nu există relaţie, oricât de efemeră, a cărei desfacere să nu aducă o doză de emoţii negative.
- că etapele prezentate nu sunt liniare, clar definite, ci că se pot parţial suprapune, uneori inversa sau pot apare şi reveniri, de scurtă sau lungă durată, la una din etapele anterioare;
- că în oricare dintre etape, un suport specializat, cu alte cuvinte apelul la un psihoterapeut, poate scurta procesul, poate atenua suferinţa, poate “descâlci” drumul. Deşi nu este obligatoriu, este recomandat – dar doar cu condiţia ca persoana care face apel la acesastă soluţie să dorească intrarea în terapie şi nu să se prezinte la programare pentru că a fost forţată de ceva sau cineva.
Etapa a 3-a – Tristeţea
Este o etapă mult mai puţin clar definită decât celelalte şi care se suprapune parţial atât cu cea anterioară, căreia îi vesteşte apropierea de sfârşit cât şi cu cea următoare, căreia îi marchează începutul; reprezintă o punte de trecere între două stadii în care cel părăsit are emoţii puternice şi bine defininte, dar de natură opusă. Tristeţea este o stare oarecum mai puţin “gălăgioasă”, o suferinţă difuză şi care nu prea oferă soluţii evidente (pentru cel părăsit) pentru a o elimina. In bună parte este şi semn al oboselii psihice ce se instalează după etapa de negare, cea în care cel părăsit (bărbat sau femeie) credea cu tărie că singura soluţie ar fi fost revenirea partenerului şi în care acesta era puternic angajat în acţiuni, gânduri şi emoţii clar direcţionate spre această credinţă.
Chiar dacă a fost sub semnul aşteptării unei potenţiale revniri, etapa de negare nu a putut anula trecerea obiectivă a timpului. Timp în care cel părăsit a fost nevoit să funcţioneze … cumva. La un moment dat s-au strâns suficiente dovezi faptice care au arătat că oricât ar crede cineva că nu este întreg fără celălalt, de fapt poate să îşi ducă viaţa, să meargă la job, să aibă grijă de sine, să mănânce … şi în general să existe de unul singur, ba chiar să înceapă să facă lucruri pe care nu le făcuse în cuplu (fie pentru că le făcea celălalt, fie pentru că renunţase la ele în favoarea relaţiei). Cu atât mai mult se adună astfel de dovezi dacă cel rămas singur petrece o parte din perioada de negare încercând şi activ să facă ceva pentru sine.
In momentul în care acumularea acestor “victorii personale”, a unor realizări mai mici sau mai mari, devine cât de cât vizibilă, apare o amărăciune, iar cel rămas în urmă se gândeşte cât de bine ar fi fost dacă aceste lucruri le-ar fi făcut împreună, în situaţia când partenerul nu ar fi fost atât de orb încât să plece. Este semnul că negarea şi-a cam pierdut combustibilul şi se instalează o stare de tristeţe, un fel de amărăciune amestecată cu oboseală dar şi cu un mic sentiment de mândrie (“na! uite că m-am descurcat si aşa!” – spus mental partenerului, uitând complet că incapacitatea de a se descurca era un diagnostic auto-impus şi nu venit din afară). Tristeţea de fapt însoţeşte conştientizarea că, deşi refuzată, o anumită adaptare la situaţie s-a petrecut, nu doar la nivelul concret (casă, treburi casnice, timp liber) ci şi la nivel interior: celui părăsit nu îi mai este atât de ruşine să îşi recunoască public situaţia, a deprins o oarecare încredere în sine, frica de necunoscut s-a mai atenuat, ba chiar … deşi firav, din când în când, mai apar şi mici momente de bucurii cotidiene pe care persoana învaţă să şi le ofere singură în loc să le lege de fostul partener. Este greu pentru cel singur, care în loc să mai caute perpetuu reasigurări privind revnirea celuilalt, devine mai degrabă retras, trist, morocănos, evită oamenii şi suferă în special pentru că nu ştie ce să îşi dorească.
Această etapă poate dura câteva zile sau săptămâni, şi poate reveni ca stare de tranziţie şi între alte etape.
Ce să faci în etapa de tristeţe:
- Orice fel de activitate fizică: sport organizat, plimbări în natură, scurte călătorii solitare, reorganizarea grădinii, voluntariat pentru plantat de copaci, etc.
- Curăţenie generală în casă: odată ce nu mai crezi cu ardoare că celălalt se va întoarce, a menţine în jurul tău obiecte ale fostului partener sau care amintesc de relaţie accentuează tristeţea. Dacă te-ai mutat tu în altă parte e momentul să te “aşezi” în spaţiul tău, să aduci elemente de personalizare, să îl afirmi ca al tău, ca locul în care te regăseşti. Dacă ai rămas în vechiul domiciliu al cuplului, e cazul să ascunzi cumva ceea ce ţinea de relaţie. Nu neapărat să arunci totul, peste timp poate că vei vrea să revizitezi perioada relaţiei, deci fotografiile voastre mai bine să fie puse undeva, ascunse în fundul unui dulap, mai degrabă decât aruncate. Obiectele de decor cumpărate împreună, care acum îţi stârnesc durere, s-ar putea ca odată să devină amintiri ale unei părţi din viaţa ta, deci mai bine ascunde-le pe moment. Defineşte-ţi noul tău loc în casa ta, nu a voastră, ai tot spaţiul la dispoziţie pentru confortul tău. Dacă ai copii însă, nu scoate pozele celuilalt părinte şi din camera copilului: ce s-a întâmplat între voi e una, faptul că el continuă să aibă doi părinţi este altceva. In schimb poţi antrena copilul într-un joc al schimbării casei, poţi să îi asculţi ideile şi să îl faci să se simtă partener la schimbarea mediului şi nu observator la “eliminarea” celuilalt părinte.
Ce să nu faci în etapa de tristeţe:
- Să nu faci greşeala de a crede că va fi eternă. Mintea umană este ciudată, când ne bucurăm de ceva avem conştiinţa că această bucurie nu va dura veşnic, dar când suntem trişti ni se pare că vom rămâne totdeauna aşa.
- Să nu renunţi la lucrurile pe care începusei să le faci pentru tine, chiar dacă acum par să nu îţi mai aducă aceeaşi satisfacţie (pentru că, real sau nu, în etapa anterioară îţi dădeau impresia că te ajută să îl aduci înapoi pe celălalt iar acum această împresie începe să dispară); chiar dacă uneori nu-ţi doreşti decât să priveşti în gol, a fi persistent se va dovedi ulterior benfic. Pe de altă parte, dacă unele din lucrurile încercate anterior chiar nu ţi-au adus deloc satisfacţie, merită să fie înlocuite cu altele (nu de alta, dar perioada de negare include şi a alege să devii ceea ce ţi se pare că i-ar place celuilalt – deci unele din lucrurile noi făcute erau pentru că îţi plăcau de fapt ţie, dar altele chiar nu te reprezentau şi poţi să renunţi la ele).
- Să îţi acorzi suficient timp de odihna şi să încerci să ai o alimentaţie care să te susţină (vitamine, proteine, etc) pentru că oboseala şi privarea de factori esenţiali în alimentaţie accentuează tristeţea.
Pe cine să păstrezi în apropiere:
- Pe cei care te pot antrena în activităţi care îţi distrag atenţia de la tristeţe.
- Pe cei care te acceptă aşa cum eşti, fără să te judece şi care îţi susţin stările de bine fără a te critica atunci când ai recăderi.
Pe cine să eviţi:
- Pe toţi cei care consideră că acum trebuie (imperativ) să faci aia şi aia.
- Pe toţi cei care îţi sugerează sau îţi reproşează că nu ai facut nimic pentru “a-ti găsi pe altcineva”. Tu nu ţi-ai terminat doliul relaţiei, deci toate relaţiile noi începute acum probabil vor fi din motive greşite şi vor ajunge şi ele la eşec (pe unii jocul sansei îi aduce exact în faţa partenerului potrivit, şi nu susţin că atunci ar trebui să refuzi, dar a căuta un partener pentru că “aşa trebuie”, “aşa face toată lumea”, “aşa te vindeci” de fapt înseamnă a transfera altcuiva procesul tău de doliu – iar celălalt nu îl poate parcurge pentru tine).
Şi din nou revin la a sublinia că mulţi dintre cei “de evitat” nu sunt de evitat efectiv ci sunt personae care vor să ajute, dar nu ştiu cum – de cele mai multe ori e suficient să le spui “apreciez ce încerci să faci pentru mine, dar acum eu am nevoie de … şi cand mi se vor schimba nevoile îţi voi spune din nou ca să ma susţii din nou”.
Etapa de tristeţe este, cum spuneam, puţin difuză, şi suprapusă cu cea anterioară şi cu următoarea. Când s-a acumulat multă tristeţe oamenii au tendinţa de a căuta un responsabil, iar în situaţia de faţă cel mai la îndemână responsabil rămâne fostul partener. Drept care, odată acumulată o perioadă de tristeţe, apare furia la adresa celui care te-a pus în situaţia asta, semn al intrării în următoarea etapă a doliului relaţional.
